Decizia CCR nr. 697/2020Punctul 5

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia susține, în esență, că interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 19 din 13 iunie 2016 dispozițiilor art. 253 alin. (1) din Codul muncii și art. 1.083 din Codul civil din 1864, în temeiul dispozițiilor art. 519-521 din Codul de procedură civilă, contravine prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (4) și (5) , art. 15 alin. (2) , art. 61 alin. (1) , art. 126 alin. (3) , art. 142 alin. (1) și art. 147 alin. (1) și (4) . În acest sens, amintește că, prin Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituționale dispozițiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza I din Codul muncii. Dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale permiteau angajatorului să dispună suspendarea contractului individual de muncă în cazul în care acesta formula o plângere penală împotriva angajatului respectiv. Nici în considerentele deciziei și nici în dispozitivul acesteia Curtea Constituțională nu s-a pronunțat cu privire la alte efecte pe care le-ar putea produce această decizie, în afara celor care se impun în conformitate cu prevederile Constituției în cazul în care un text de lege este invalidat. Or, potrivit celor decise prin Decizia nr. 19 din 13 iunie 2016 de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept „ca urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 279 din 23 aprilie 2015, dispozițiile art. 52 alin. (1) pct. b) teza întâi din Codul muncii nu își mai produc efectul și dau naștere unui drept de creanță constând într-o despăgubire echivalentă cu remunerația cuvenită salariaților, pe durata suspendării, în cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial al României, Partea I.“ ...