Decizia CCR nr. 698/2020Punctul 32

32. În sfârșit, răspunzând susținerilor potrivit cărora aspectele formale ale deciziei de concediere nu ar trebui să prevaleze atunci când salariatul este suspectat de a fi săvârșit o faptă penală incompatibilă cu funcția deținută, Curtea a reținut că această perspectivă ignoră diferența dintre condițiile cerute de lege pentru a angaja răspunderea disciplinară a salariatului și răspunderea penală a acestuia. Astfel, răspunderea penală, al cărei izvor este însăși legea, se angajează în urma pronunțării unei hotărâri definitive de condamnare, moment până la care persoana este considerată nevinovată, potrivit art. 23 alin. (11) din Constituție. Pe de altă parte, răspunderea disciplinară, având ca temei contractul încheiat între părțile raportului de muncă, este rezultatul parcurgerii unei proceduri disciplinare și al constatării faptului că există o faptă în legătură cu munca, ce constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici. Decizia de sancționare disciplinară este supusă unor condiții care, așa cum a arătat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1.675 din 15 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 19 februarie 2010 și Decizia nr. 1.243 din 22 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 915 din 22 decembrie 2011, „au ca scop asigurarea stabilității raporturilor de muncă, a desfășurării acestora în condiții de legalitate și a respectării drepturilor și îndatoririlor ambelor părți ale raportului juridic de muncă“. În același timp, aceste condiții „sunt menite să asigure apărarea drepturilor și intereselor legitime ale salariatului, având în vedere poziția obiectiv dominantă a angajatorului în desfășurarea raportului de muncă. Aplicarea sancțiunilor disciplinare și, în mod special, încetarea raportului de muncă din voința unilaterală a angajatorului sunt permise cu respectarea unor condiții de fond și de formă riguros reglementate de legislația muncii, în scopul prevenirii eventualelor conduite abuzive ale angajatorului. Prin deciziile mai sus amintite, Curtea a subliniat că mențiunile și precizările pe care în mod obligatoriu trebuie să le conțină decizia de aplicare a sancțiunii disciplinare au rolul, în primul rând, de a-l informa concret și complet pe salariat cu privire la faptele, motivele și temeiurile de drept pentru care i se aplică sancțiunea, inclusiv cu privire la căile de atac și termenele în care are dreptul să constate temeinicia și legalitatea măsurilor dispuse din voința unilaterală a angajatorului. De asemenea, Curtea a precizat că „angajatorul, întrucât deține toate datele, probele și informațiile pe care se întemeiază măsura dispusă, trebuie să facă dovada temeiniciei și legalității acelei măsuri, salariatul putând doar să le combată prin alte dovezi pertinente. Astfel, mențiunile și precizările prevăzute de textul de lege sunt necesare și pentru instanța judecătorească, în vederea soluționării legale și temeinice a eventualelor litigii determinate de actul angajatorului.“ Mai mult, Curtea a reținut că despăgubirile pe care, pe de o parte, angajatorul le datorează salariatului pentru concedierea nelegală și cele pe care, pe de altă parte, salariatul le datorează angajatorului în urma constatării vinovăției sale penale se referă la aspecte diferite, ce nu pot fi confundate (Decizia nr. 199 din 3 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 9 iulie 2018). ...