Decizia CCR nr. 719/2020Punctul 4

4. În motivarea excepției de neconstituționalitate judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală reține că, potrivit expunerii de motive la proiectul de Lege privind Codul de procedură penală - PL-x nr. 412/2009, instituția camerei preliminare a fost concepută „ca o instituție nouă și inovatoare“ prin care s-a urmărit „înlăturarea duratei excesive a procedurilor în faza de judecată“, sediul reglementării regăsindu-se în dispozițiile art. 3 alin. (1) , art. 54 și art. 342-348 din Codul de procedură penală. De asemenea, arată că, în prima decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională a reținut că, „prin prisma atribuțiilor procesuale încredințate judecătorului de cameră preliminară, în contextul separării funcțiilor judiciare [...], Curtea trage concluzia că acestuia îi revine funcția de verificare a legalității trimiterii [...] în judecată și că, în concepția legiuitorului, această nouă instituție procesuală nu aparține nici urmăririi penale, nici judecății, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal. [...] Totuși, din reglementarea atribuțiilor pe care funcția exercitată de judecătorul de cameră preliminară le presupune, Curtea observă că activitatea acestuia nu privește fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând și nedispunând, în sens pozitiv sau negativ, cu privire la elementele esențiale ale raportului de conflict: faptă, persoană și vinovăție. Astfel, potrivit prevederilor art. 342 din Codul de procedură penală, competența judecătorului de cameră preliminară constă în verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și legalității sesizării instanței, în verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.“. Ulterior, prin Decizia nr. 166 din 17 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 21 aprilie 2015, Curtea Constituțională a prezentat, în mod exhaustiv, competența judecătorului de cameră preliminară în paragrafele 25 și 26. După această enumerare, Curtea Constituțională a menționat că „prevederile art. 54 din Codul de procedură penală [...], prin conținutul normativ al lit. a) , b) și c) , reglementează atribuții exprese ale judecătorului de cameră preliminară, iar prin lit. d) stabilește posibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a soluționa și alte situații prevăzute de lege“, subliniind că legiuitorul „are îndrituirea constituțională, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, de a stabili competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată“. În continuare, judecătorul de cameră preliminară reține că, în sistemul român de drept, supremația Constituției și a legilor a fost ridicată la rang de principiu constituțional, consacrat de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, fiind astfel instituită o obligație generală, impusă tuturor subiectelor de drept, inclusiv autorității legiuitoare, care trebuie să se asigure că activitatea de legiferare se realizează în limitele și în concordanță cu Constituția și, totodată, să asigure calitatea legislației. Aceasta întrucât, pentru a respecta legea, ea trebuie cunoscută și înțeleasă, iar, pentru a fi înțeleasă, aceasta trebuie să fie suficient de precisă și previzibilă, așadar, să ofere securitate juridică destinatarilor săi. Totodată, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că o dispoziție legală trebuie să fie precisă, neechivocă, să instituie norme clare, previzibile și accesibile, a căror aplicare să nu permită arbitrariul sau abuzul. Norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar, uniform, să stabilească cerințe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (în acest sens, Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015). ...