Decizia CCR nr. 584/2020Punctul 22

22. Referitor la această susținere, Curtea observă că, potrivit art. 31 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013, „determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru pentru acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești se face de către instanța de judecată“. Totodată, Curtea constată că prin Decizia nr. 32 din 9 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 830 din 10 decembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, soluționând un recurs în interesul legii, a caracterizat raportul dintre beneficiarul serviciului public al justiției și instanța de judecată după cum urmează: obligația de plată a taxelor judiciare de timbru este o obligație fiscală și este prevăzută de legea specială numai în sarcina celor care apelează la justiție. Între beneficiarul serviciului public al justiției și instanța de judecată se stabilește un raport de drept financiar, caracterizat prin relația de subordonare a părților. Plătitorul taxei judiciare de timbru se află într-un raport de autoritate cu instanța de judecată, separat și distinct de raportul juridic pe care îl are cu partea cu care se judecă și care este, de regulă, unul de drept privat, procesul civil debutând numai în măsura în care obligația de plată a taxei judiciare de timbru a fost executată. În raport cu această caracterizare, însușită de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 465 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 693 din 7 septembrie 2016, paragraful 22, se constată că art. 36 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 reprezintă opțiunea legiuitorului fără a aduce atingere accesului liber la justiție. ...