Decizia CCR nr. 586/2020Punctul 3.2.3

3.2.3. b) Articolul 63 TFUE (ex-articolul 56 TCE) dispune: „(1) În temeiul dispozițiilor prezentului capitol, sunt interzise orice restricții privind circulația capitalurilor între statele membre, precum și între statele membre și țările terțe.“ Cu toate acestea, alineatele (1) și (2) ale articolului 65 TFUE (ex-articolul 58 TCE) permit unele derogări de la libera circulație a capitalurilor, anume pentru situațiile în care statele membre doresc (i) să stabilească o distincție între contribuabili care nu se găsesc în aceeași situație în ceea ce privește reședința lor sau locul unde capitalurile lor au fost investite; (ii) să combată încălcarea regulilor naționale adoptate în domeniul fiscal sau al supravegherii prudențiale a instituțiilor financiare; (iii) să aplice restricții dreptului de stabilire dacă acestea din urmă sunt compatibile cu TFUE. Însă alineatul (3) al articolului 65 TFUE precizează: „(3) Măsurile și procedurile menționate la alineatele (1) și (2) nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară și nici o restrângere disimulată a liberei circulații a capitalurilor și plăților, astfel cum este aceasta definită la articolul 63.“ Altfel spus, deși tratatele constitutive ale Uniunii Europene interzic obstrucționarea liberei circulații a capitalurilor, această interdicție este mai puțin categorică decât cea referitoare la restrângerea liberei circulații a persoanelor, bunurilor sau serviciilor, ea permițând statelor membre să adopte reglementări naționale derogatorii însă doar pentru a face distincții referitoare la investirea capitalurilor ori pentru a întări supravegherea prudențială și disciplina fiscală. În plus, TFUE nu definește noțiunea de circulație a capitalurilor, ceea ce sporește rolul Curții de Justiție în evaluarea modului în care statele membre înțeleg să recurgă la excepțiile permise de articolul 65 și îi permite să adopte o abordare strictă a lor. O jurisprudență constantă a Curții de Justiție (a se vedea C-163, 165, 250/94 Sanz de Lera; C-101/05 Skatteverket v. A; C-201/05 Test Claimants) a stabilit că articolul 63 TFUE are efect direct, adică înlătură de la aplicare orice dispoziții naționale contrare, ceea ce este concordant și cu art. 148 din Constituția României. Curtea de Justiție s-a pronunțat deja în sensul că taxarea excesivă a veniturilor rezultate din vânzarea ori administrarea unor bunuri imobile echivalează cu restrângeri ale dreptului de a dobândi sau dispune de bunuri imobile și constituie o restricție privind libera circulație a capitalurilor, interzisă, în principiu, prin articolul 63 TFUE (a se vedea C-110/17 CE v. Belgia). De asemenea, Curtea de Justiție a hotărât că o reglementare națională - asemănătoare cu Legea - și care condiționează dobândirea unui teren agricol de stabilirea domiciliului/reședinței dobânditorului pe teritoriul național este contrară fostului articol 56, respectiv actualului articol 63 TFUE (a se vedea C370/05 Uwe Kay Festersen). În sfârșit, Curtea de Justiție a precizat că o reglementare națională care desființează pentru viitor drepturi reale cu privire la terenuri agricole deținute de resortisanții altor state membre încălcă obligațiile care revin statului legiuitor în temeiul dispozițiilor coroborate ale articolului 63 TFUE și ale articolului 17 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (a se vedea C-235/17 CE v. Ungaria). Prin urmare, o lege națională prin care sunt suprataxate veniturile ce ar putea fi obținute din vânzarea terenurilor agricole situate în extravilan și care restrânge semnificativ pentru viitor posibilitatea resortisanților din alte state membre ale Uniunii Europene de a dobândi astfel de terenuri instituie discriminări arbitrare și restrângeri disimulate ale liberei circulații a capitalurilor, fapt ce încalcă articolul 63 TFUE. ...