Decizia CCR nr. 551/2020Punctul 17

17. Cu titlu prealabil, Curtea reține că, în jurisprudența sa, prin Decizia nr. 113 din 10 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 302 din 4 mai 2015 și Decizia nr. 1.592 din 13 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 14 februarie 2012, a statuat că „Legea nr. 9/1998 este o lege specială, care îi are ca destinatari doar pe cetățenii români, fiind o concretizare a condițiilor speciale prin care se poate dobândi un drept de creanță asupra statului român de către foștii proprietari, cetățeni români prejudiciați prin transferul de teritoriu intervenit în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum și de către moștenitorii legali sau testamentari ai acestora, care au calitatea de cetățeni români la data formulării cererii de acordare a măsurilor compensatorii prevăzute de lege“. Totodată, prin Decizia nr. 313 din 19 noiembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 26 februarie 2003, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. a) și ale art. 2 alin. (2) din Legea nr. 9/1998, criticile de neconstituționalitate fiind formulate din perspectiva art. 20 alin. (2) referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului și a art. 107 alin. (2) privind actele Guvernului din Constituția din 1991, Curtea a reținut că „Tratatul dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, nu are ca obiect de reglementare consacrarea unor drepturi fundamentale ale omului. Acesta este un act juridic internațional prin care statele semnatare au tranșat asupra frontierei dintre România și Bulgaria, în sectorul cuprins între Dunăre și Marea Neagră. Dat fiind că schimbarea frontierei s-a făcut prin transfer de teritoriu și schimb de populație, s-au încheiat și acorduri privitoare la: modalitățile de evacuare și de transferare a teritoriului, la schimbul de populație română și bulgară și la aspecte de ordin financiar (anexele B, C și D). Așadar, acest tratat a reglementat o suită de probleme juridice între cele două state în condițiile istorice cunoscute. (…) Pe de altă parte, prin tratat statul român și-a asumat obligația de despăgubire a persoanelor strămutate pe teritoriul său, fără să stabilească însă nici valoarea despăgubirilor și nici criteriile de care trebuie să se țină seama în stabilirea acestora. (…) În jurisprudența sa Curtea Constituțională s-a mai pronunțat în materia despăgubirilor acordate prin unele legi cu caracter reparatoriu, statuând prin Decizia nr. 73 din 19 iulie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 8 august 1995, că «Limitarea întinderii reparațiilor are în vedere [...] posibilitățile economice și financiare existente în raport cu alte necesități și priorități economice și sociale, în a căror evaluare și satisfacere legiuitorul este suveran [...]. Referitor la reparația în ipoteza privării de proprietate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului [...] a stabilit, pe de o parte, că dreptul la indemnizare trebuie să aibă un cuantum rezonabil, iar pe de altă parte că metoda de evaluare a bunului trebuie să fie, la rândul ei, în mod manifest rezonabilă.»“. ...