DECIZIE 4649/2025Punctul I

I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel B. - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 6.757/2/2023, la data de 10.10.2023, reclamantul C.C.E., în contradictoriu cu pârâtul C.P.R., a solicitat anularea în parte a art. I pct. 39 din Hotărârea nr. 1/2023 privind modificarea și completarea Regulamentului de organizare și funcționare internă al Colegiului Psihologilor din România, aprobat prin Hotărârea Convenției naționale a Colegiului Psihologilor din România nr. 4/2018, emisă de către C.P.R. și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 10 mai 2023, în sensul anulării completării aduse art. 42 alin. (3) din Regulamentul de organizare și funcționare internă al Colegiului Psihologilor din România, care prevede faptul că prin indisponibilitate se înțelege „refuzul de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere și refuzul îndeplinirii atribuțiilor legale“. ... 2. Hotărârea primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 1.178 din data de 25 iunie 2024, Curtea de Apel B. - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamantul C.C.E. în contradictoriu cu pârâtul C.P.R., ca neîntemeiată, și a obligat reclamantul la plata sumei de 4.708,02 lei către pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată. ... 3. Calea de atac exercitată Împotriva Sentinței civile nr. 1.178 din data de 25 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel B. - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul C.C.E. a declarat recurs, prin care, prevalându-se de motivul de casare/nelegalitate reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, a solicitat casarea în integralitate a sentinței recurate și rejudecarea cauzei, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată. În motivare, după o prezentare a unui istoric al reglementării litigioase și a parcursului procesual în fața primei instanțe, recurentul-reclamant a susținut că sentința atacată încalcă dispozițiile art. 25 și următoarele din Legea nr. 213/2004. Astfel, indicând conținutul normativ al art. 25 alin. (2) și (3) , respectiv art. 27 lit. b) din Legea nr. 213/2004, partea recurentă a arătat că președintele Colegiului reprezintă un for distinct de conducere a Colegiului, obligatoriu ales prin vot secret de către psihologi prin reprezentanți în cadrul Convenției naționale, și exercită minimum un mandat de 4 ani. Prin completarea litigioasă a art. 42 alin. (3) din Regulament se încalcă principiul electivității președintelui Colegiului, acesta putând fi ales de către membrii Colegiului director în persoana înlocuitorului președintelui, pentru o perioadă de cel puțin 6 luni din cea de 4 ani de mandat. În condițiile în care art. 42 alin. (3) în discuție ar rămâne în varianta contestată, în orice moment al mandatului amintit, Comitetul director și Consiliul Colegiului pot constata arbitrar refuzul președintelui de a-și îndeplini atribuțiile sau pot emite hotărâri contrare legii pe care președintele refuză să le aducă la îndeplinire, context în care se poate schimba președintele de mai multe ori la inițiativa Comitetului director și Consiliului Colegiului, foruri care nu au atribuții în alegerea sau revocarea președintelui, ceea ce încalcă dispozițiile legale în vigoare privind continuitatea exercitării mandatului de către o singură persoană liber și democratic aleasă de comunitatea psihologilor pentru un mandat de patru ani. Starea de indisponibilitate nu poate reprezenta o sancțiune, așa cum în mod greșit apreciază instanța de fond, singura variantă de sancționare a președintelui, conform art. 27 lit. b) din Legea nr. 213/2004, fiind exclusiv revocarea acestuia de către Convenția națională a C.P.R. Până la intrarea în vigoare a dispoziției litigioase, nicio persoană și niciun for de conducere nu îl puteau sancționa și lipsi de atribuțiile conferite de lege și nu îl puteau îndepărta de la exercitarea acestor atribuții. Or, prin completarea adusă art. 42 alin. (3) din Regulament, prin definirea conceptului de indisponibilitate, se ajunge în situația de a sancționa persoana aleasă în funcția de președinte al Colegiului prin îndepărtarea acesteia de la exercitarea atribuțiilor legale, sancțiune dispusă de Comitetul director și Consiliul Colegiului, fără a deține atribuții legale în acest sens. Recurentul-reclamant a afirmat și o încălcare a art. 32 din Legea nr. 213/2004. Articolul 31-39 din Legea nr.213/2004 reglementează constituirea, atribuțiile și funcționarea Comitetului director și, prin urmare, conceputul de indisponibilitate se aplică exclusiv în contextul funcționării forului de conducere - Comitetul director. Noțiunea presupune lipsa președintelui Colegiului din cadrul Comitetului director prin raportare la necesitatea prezenței acestuia (ședințe) și, doar în acest context, președintele Colegiului este înlocuit de președintele Comisiei de deontologie și disciplină sau orice alt președinte de comisie. Legea nr. 213/2004 nu reglementează și nu dă loc la interpretări în sensul că indisponibilitatea este o situație de fapt ce presupune refuzul de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere și refuzul îndeplinirii atribuțiilor legale. Norma de lege nu extrapolează cu privire la înlocuitorul președintelui în raport cu activitatea președintelui Colegiului, ca for distinct de conducere. Norma litigioasă reprezintă o veritabilă completare/ modificare a Legii nr. 213/2004, imposibil de realizat printr-un act normativ inferior ierarhic. În acest context legal, instanța de fond face o aplicare greșită a art. 32 din Legea nr. 213/2004, reținând în considerentele hotărârii faptul că dispozițiile art. 32 privind indisponibilitatea și înlocuirea președintelui Colegiului sunt prevederi cu aplicație general valabilă, care au produs efecte și în afara ședințelor Comitetului director al Colegiului. Recurentul-reclamant a făcut referire și la o încălcare a art. 30 și 33 din Legea nr. 213/2004, susținând că niciuna dintre atribuțiile stabilite în textul acelor norme juridice nu presupune și nu poate fi interpretată în sensul art. 42 din Regulamentul litigios ori în sensul constatat de instanța de fond, de sancționare a președintelui Colegiului prin constatarea indisponibilității. Comitetul director nu are atribuții în a face propuneri cu privire la indisponibilitatea președintelui Colegiului, iar Consiliul Colegiului nu are atribuții în a constata indisponibilitatea președintelui Colegiului, inclusiv în condițiile în care prin indisponibilitate se înțelege refuzul de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere și refuzul îndeplinirii atribuțiilor legale. Niciuna dintre aceste atribuții nu prevede explicit sau prin interpretare lato sensu posibilitatea ca aceste organe de conducere să controleze activitatea președintelui Colegiului și să ia măsuri privind înlocuirea temporară a acestuia în condițiile constatării unor ipotetice abuzuri sau încălcări ale exercitării legale a activității. Această modificare a art. 42 alin. (3) din Regulament transformă funcția de președinte într-una subordonată Comitetului director, fără atribuții de conducere, când în realitate, întreaga răspundere pentru punerea în executare a hotărârilor Colegiului și-o asumă doar președintele. Completarea litigioasă devine în plus una adusă Legii nr. 213/2004, inadmisibilă în raport cu normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Abordând și din punctul de vedere al limbii române conceputul de inadmisibilitate, acesta se referă la o incapacitate de funcționare, ceea ce nu este în cazul de față vorba despre un refuz, întrucât reprezintă o acțiune volitivă, care nu poate fi echivalentă indisponibilității. De altfel, este imposibilă constatarea indisponibilității președintelui care ar refuza să ducă la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere pentru o perioadă mai lungă de 6 luni, conform textului litigios. Această prevedere se raportează la durată în timp, și nu la refuzul de a duce la îndeplinire o hotărâre a Consiliului Colegiului sau a Comitetului director. În final, recurentul-reclamant a pretins existența unei încălcări a art. 4 și 58 din Legea nr. 24/2000, dat fiind că acea completare contestată depășește limitele Legii nr. 213/2004, ce ajunge să fie completată și modificată printr-un act normativ de rang inferior, încălcându-se prevederile indicate din Legea nr. 24/2000. ... 4. Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât C.P.R. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiului. În apărare, intimatul-pârât a susținut cu caracter prealabil că, în afara pretinsei încălcări a art. 25 din Legea nr. 213/2004, prin cererea de chemare în judecată nu au mai fost indicate alte texte de lege pretins încălcate și nici nu s-a făcut referire în mod direct sau indirect la alte dispoziții legale. Prin concluziile scrise depuse în fond, recurentul-reclamant și-a modificat, fără o respectare a Codului de procedură civilă, cererea de chemare în judecată, argumentele respective fiind preluate și în memoriul de recurs ca motive de casare/nelegalitate. Or, acestea din urmă se impun a fi înlăturate de instanța de control judiciar, neîncadrându-se în argumentele de fapt și de drept cu care prima instanță a fost invocată prin cererea de chemare în judecată. În continuare, partea intimată a arătat că Regulamentul de organizare și funcționare internă al Colegiului Psihologilor din România este un act normativ adoptat de Convenția națională a Colegiului Psihologilor din România, forul decizional suprem și de conducere al Colegiului. Raportat la art. 27 din Legea nr. 213/2004 și la art. 14 din ROFI, Convenția națională este forul decizional suprem și de conducere al Colegiului, având cea mai mare reprezentativitate dintre toate forurile de conducere ale Colegiului, în alcătuirea sa intrând reprezentanți ai tuturor filialelor teritoriale ale Colegiului. Potrivit art. 30 din aceeași lege și art. 17 din ROFI, Consiliul Colegiului, constituit din membrii Comitetului director și președinții filialelor teritoriale, este forul de conducere deliberativ, cu caracter colegial. Articolul 33 din Legea nr.213/2004 și art. 20 din ROFI arată că în cazul Colegiului director există un for de conducere colegial, cu atribuții atât deliberative, cât și executive, care realizează acțiuni directe pentru administrarea Colegiului, organizarea exercitării profesiei de psiholog și reglementarea condițiilor de desfășurare a activităților profesionale ale psihologilor. În condițiile art. 41 din aceeași lege și ale art. 43 din ROFI, președintele Colegiului este forul de conducere cu caracter individual, cu atribuții executive și de reprezentare a Colegiului în relațiile cu terții. În același timp, potrivit art. 31 din Legea nr. 213/2004, președintele Colegiului este și membru al Consiliului Colegiului. Totodată, președintele este membru al Comitetului director, participând la adoptarea hotărârilor acestor foruri deliberative, pe care le și reprezintă în fața terților. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 25 și următoarele din Legea nr. 213/2004, prima instanță a reținut legal că art. 42 alin. (3) din Regulament reglementează în mod limitativ care sunt situațiile asimilate noțiunii de indisponibilitate, fără a lăsa loc arbitrarului din partea Consiliului Colegiului sau Comitetului director, respectiv reglementează posibilitatea forurilor de conducere de a alege sau revoca președintele Colegiului. În raport cu atribuțiile președintelui, refuzul acestuia de a le îndeplini sau de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere ale Colegiului ar reprezenta o situație ce ar afecta grav bunul mers și interesele organizației în ansamblul său, art. 42 din ROFI stabilind tocmai soluția de deblocare în cazul apariției unei situații nedorite, anume aceea în care Colegiul sar găsi în situația de a nu-și putea desfășura activitatea și atinge obiectivele conform hotărârilor și măsurilor dispuse de către forurile de conducere colegiale cu rol deliberativ, din cauza unui refuz tacit sau expres al președintelui de a duce la îndeplinire aceste hotărâri sau din cauza refuzului de îndeplinire a atribuțiilor legale. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, art. 42 alin. (3) din ROFI stabilește în mod limitativ care sunt situațiile asimilate noțiunii de indisponibilitate. Nu poate fi primită nici critica recurentului-reclamant în sensul că art. 42 alin. (3) din ROFI ar încălca principiul electivității președintelui Colegiului. Procedura reglementată de art. 42 din ROFI nu presupune nici înlocuirea sau revocarea președintelui și nici posibilitatea forurilor de conducere reprezentate de Comitetul director și Consiliul Colegiului de a alege sau de a revoca președintele Colegiului. Consiliul Colegiului are doar atribuția de a constata intervenirea vreuneia dintre situațiile de indisponibilitate și de a solicita înlocuitorului de drept al președintelui convocarea Convenției naționale pentru revocarea președintelui și organizarea de alegeri pentru această poziție, conform art. 42 alin. (4) și (5) din ROFI, doar acel for de conducere având puterea de a decide continuarea mandatului ori revocarea președintelui potrivit art. 27 lit. b) din Legea nr. 213/2004. Puterea Consiliului Colegiului de a constata indisponibilitatea derivă din art. 30 lit. a) din Legea nr. 213/2004. Nu se aduce astfel atingere atribuției Convenției naționale din art. 27 lit. b) . Nici Colegiul director și nici Consiliul Colegiului nu stabilesc perioada de timp pentru care înlocuitorul de drept al președintelui va exercita atribuțiile președintelui, ci aceasta intervine fie până la data alegerii unui nou președinte, fie până la decizia Convenției naționale în sensul continuării mandatului respectivului președinte. De asemenea, starea de indisponibilitate nu reprezintă o sancțiune, ci art. 42 din ROFI reglementează soluția de deblocare în situația apariției unei situații nedorite de împiedicare a Colegiului în desfășurarea activității și atingerea obiectivelor conform hotărârilor și măsurilor dispuse de către forurile de conducere colegiale cu rol deliberativ, din cauza unui refuz tacit sau expres al președintelui de a duce la îndeplinire hotărârile adoptate sau de îndeplinire a atribuțiilor sale legale. Președintele nu reprezintă însă un organ jurisdicțional capabil să cenzureze orice hotărâre a forurilor colegiale de conducere ale Colegiului după simpla sa apreciere cu privire la legalitatea sau nelegalitatea acelor hotărâri. Președintele participă direct și nemijlocit la luarea hotărârilor forurilor deliberative, putându-și exprima votul în calitate de membru al acestora, fără însă ca ulterior, în considerarea calității sale, să poată refuza punerea în executare sau ducerea la îndeplinire a acelor hotărâri. O astfel de posibilitate se regăsește doar în sesizarea instanței de judecată pentru a le cenzura conținutul, aspect recunoscut și de recurentul-reclamant prin formularea acestei cereri de chemare în judecată. A accepta raționamentul recurentului-reclamant implică o acceptare a faptului că oricând activitatea forurilor de conducere colegiale și hotărârile acestora să poată fi cenzurate arbitrar de către președintele Colegiului prin nepunerea lor în aplicare, ceea ce ar genera un haos instituțional și organizațional, ce ar afecta grav profesia de psiholog. Este vădit neîntemeiată și critica privind pretinsa încălcare a art. 32 din Legea nr. 213/2004. Noțiunea de indisponibilitate este reglementată de art. 32 din Legea nr. 213/2004, normă care se coroborează cu art. 28 și 31 din același act legislativ, susținerile recurentului-reclamant reprezentând un nonsens juridic, deoarece nu se poate aprecia că una și aceeași persoană ar putea fi apreciată ca fiind indisponibilă în calitate de președinte al Comitetului director, dar nu și în calitatea acesteia de președinte al Colegiului și de președinte al Consiliului Colegiului. Nici încălcarea afirmată a art. 30 și 33 din Legea nr. 213/2004 nu poate fi primită. Astfel, niciodată printr-un act legislativ nu pot fi reglementate exhaustiv și detaliat atribuțiile concrete ale unor organe de conducere, deliberative sau executive. Tocmai de aceea, prin acte normative date în executarea legii, cum este și cazul ROFI, sunt detaliate ulterior alte situații care privesc atribuții, drepturi și obligații ale forurilor de conducere. Dacă s-ar accepta opinia recurentului-reclamant, atunci singurele atribuții ale președintelui ar fi acelea din art. 41 din Legea nr. 213/2004, or, art. 43 din ROFI detaliază atribuțiile acestuia astfel încât să asigure puterea sa de a gestiona orice aspect referitor la activitatea organizației. Art. 42 din ROFI nu reglementează atribuțiile președintelui Colegiului, ci situațiile de indisponibilitate și procedura de urmat în asemenea cazuri, anume modalitatea de constatare, forul de conducere competent să o propună, forul de conducere competent să constate situația indisponibilității, modalitatea de comunicare a hotărârii privind indisponibilitatea. Norma litigioasă reprezintă garanția că activitatea Colegiului nu se va bloca atunci când președintele ar refuza să își îndeplinească atribuțiile. Faptul că forul de conducere executiv este chemat să ducă la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere colegiale cu rol deliberativ este expresia funcțională a relației dintre organele menționate în orice structură organizațională în care există mai multe foruri de conducere distincte. Acceptarea ipotezei în care președintele Colegiului ar avea posibilitatea de a refuza îndeplinirea atribuțiilor legale și ducerea la îndeplinire a hotărârilor forurilor de conducere ale Colegiului ar însemna golirea de conținut a rolului și atribuțiilor acestor foruri de conducere deliberative și transformarea președintelui într-o autoritate autocratică aptă să refuze îndeplinirea acelor hotărâri. În calitate de membru al forurilor amintite, președintele are posibilitatea de a-și exprima opinia și de a vota, cu respectarea regulilor democratice vizând majoritatea în adoptarea deciziilor. Remediile legitime ale aprecierii președintelui în sensul caracterului nelegal al unei hotărâri sau decizii sunt suspendarea de executare și anularea în fața instanței competente, iar nu refuzul de a le pune în executare, câtă vreme se bucură de o prezumție de legalitate. Aceasta a și fost rațiunea pentru care Convenția națională a procedat la modificarea art. 42 alin. (3) din ROFI în sensul litigios. Cât privește dispozițiile art. 4 și 58 din Legea nr. 24/2000, nici această critică de nelegalitate nu poate fi primită. Din moment ce nu se susține teza recurentului-reclamant privind art. 32 din Legea nr. 213/2004, acest text legal reglementând generic noțiunea de indisponibilitate, fără o detaliere a situațiilor în care intervine aceasta, prin art. 42 alin. (3) din Regulament au fost enumerate acele împrejurări, în aplicarea art. 32 din Legea nr. 213/2004. De altfel, rolul actului administrativ de putere inferioară este de a face posibilă aplicarea actului normativ superior. Fără o enumerare concretă și exhaustivă a cazurilor care atrag indisponibilitatea, aplicarea art. 32 din Legea nr. 213/2004 nu s-ar putea realiza, reprezentând și o garanție împotriva aplicării legii în mod arbitrar și abuziv. Articolul 42 alin. (3) din Regulament nu adaugă la Legea nr. 213/2004, ci doar explicitează situații concrete de indisponibilitate, în scopul aplicării efective a art. 32 amintit anterior, cele două acte normative corelându-se, iar dispozițiile ROFI au fost emise în limitele actului normativ de putere superioară, anume Legea nr. 213/2004. Nu în ultimul rând, recurentul-reclamant critică doar două dintre ipotezele exemplificate ca reprezentând indisponibilitate, fiind absurd ca textul să fie doar în parte nelegal prin adăugarea la lege. În concluzie, s-a solicitat respingerea cererii de recurs. ... ...