DECIZIE 4649/2025Punctul II

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra cererii de recurs Prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant a invocat motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, acesta intervenind în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greșită a nomelor de drept material. Ca principiu, va fi incident acest motiv atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege substanțială aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Instanța de control judiciar mai reține că art. 483 alin. (3) din Codul de procedură civilă prevede că „Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile“. Din interpretarea dispozițiilor citate în precedent reiese că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie. Preliminar, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că prin memoriul de recurs partea recurentă-reclamantă a subsumat motivului de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă critici referitoare la pretinsa încălcare de către instanța de fond: (i) a art. 25 și următoarele din Legea nr. 213/2004; (ii) a art. 32 din același act legislativ; (iii) a art. 30 și 33 din Legea nr. 213/2004; precum și (iv) a art. 4 și 58 din Legea nr. 24/2000. Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a menționat expres în cadrul cauzei juridice a acesteia dispozițiile art. 25 din Legea nr. 213/2004. Totodată, prin răspunsul la întâmpinare depus în fața curții de apel la data de 9 aprilie 2024, reclamantul a făcut referire la conținutul normativ al art. 30 și 33, respectiv al art. 32 din Legea nr. 213/2004. Dat fiind că acest din urmă act de procedură a fost depus în cursul judecății de primă instanță până la primul termen de judecată din 3 iunie 2024, criticile de nelegalitate dezvoltate în conținutul său au învestit legal prima instanță, fiind respectat sub acest aspect art. 204 alin. (1) din Codul de procedură civilă. De altfel, Curtea de Apel B. a reținut în considerentele sentinței pronunțate toate aceste norme juridice în cadrul argumentării soluției pronunțate. Din conținutul cererii de chemare în judecată și al răspunsului la întâmpinare a rezultat că un aspect esențial pentru criticile formulate de reclamant l-a constituit pretinsa nerespectare a principiului ierarhiei normelor juridice, a cărui reflectare își găsește expresie și în dispozițiile art. 4 și 58 din Legea nr. 24/2000. În concluzie, motivele de recurs au fost dezvoltate de recurentul-reclamant întemeindu-se exclusiv pe aspecte de nelegalitate ce se regăsesc în cauza juridică a acțiunii exercitate în fața primei instanțe, fără a exista critici inadmisibile în calea de atac din acest punct de vedere. Tot preliminar, Înalta Curte de Casație și Justiție observă că prin cererea de chemare în judecată partea recurentă-reclamantă a solicitat anularea în parte a art. I pct. 39 din Hotărârea nr. 1/2023 pentru modificarea și completarea Regulamentului de organizare și funcționare internă al Colegiului Psihologilor din România, aprobat prin Hotărârea Convenției naționale a Colegiului Psihologilor din România nr. 4/2018, emisă de către C.P.R. și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 10 mai 2023, în sensul anulării completării aduse art. 42 alin. (3) din Regulament, care prevede faptul că prin indisponibilitate se înțelege „refuzul de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere și refuzul îndeplinirii atribuțiilor legale“. Instanța de control judiciar mai constată că prin forma inițială a Regulamentului de organizare și funcționare internă al Colegiului Psihologilor din România, astfel cum a fost aprobat de C.P.R. prin Hotărârea nr. 4/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 14 februarie 2019, art. 42 alin. (3) prevedea că „Prin indisponibilitate se înțelege, după caz, absența din țară, concediu medical sau refuzul îndeplinirii atribuțiilor legale“. Așadar, modificarea și completarea aduse art. 42 alin. (3) din Regulament prin Hotărârea nr. 1/2023 au adăugat în conținutul definiției noțiunii de indisponibilitate o semnificație nouă, în sensul refuzului de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere, sintagmă care s-a alăturat sensurilor stabilite inițial. Cu toate acestea, intervenția normativă asupra art. 42 alin. (3) din Regulament nu s-a limitat la o mențiune de completare a textului inițial cu noua semnificație dată noțiunii de „indisponibilitate“, ci printr-o reglementare in extenso a întregii definiții, anume prin consemnarea într-o normă unică a înțelesului exhaustiv al noțiunii respective. În aceste condiții, instanța de recurs reține că intenția părții recurente-reclamante, manifestată în cadrul acțiunii adresate instanței de contencios administrativ, a fost aceea de a obține anularea în parte a definiției litigioase, așa cum se regăsea aceasta în realitatea normativă la data învestirii judecătorului, respectiv atât cu privire la semnificația referitoare la „refuzul de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere“, precum și cu privire la cea vizând „refuzul îndeplinirii atribuțiilor legale“, ambele regăsindu-se în conținutul art. I pct. 39 din Hotărârea nr. 1/2023. În consecință, învestirea judecătorului s-a realizat cu privire la legalitatea ambelor mențiuni ale textului legal. În acest context, Înalta Curte de Casație și Justiție reamintește că art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 definește actul administrativ ca fiind acel act unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice. Din definiția actului administrativ, astfel cum a fost reglementată de legiuitor, rezultă și regimul său juridic, respectiv condițiile sale de validitate (valabilitate) subsumate principiului legalității, condiții care se subordonează în esență obligației ca aceste acte să fie emise cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare. Observând definiția legală menționată, Înalta Curte arată că actul administrativ trebuie să fie emis: (1) în conformitate cu dispozițiile constituționale, cu legile adoptate de Parlament și cu toate actele normative având forță juridică superioară lui; (2) de autoritatea competentă și în limitele competenței sale; (3) în forma și cu procedura prevăzută de lege. Fiind o sumă a tuturor condițiilor de validitate a actului administrativ, legalitatea acestuia implică și (4) oportunitatea sa, derivând din capacitatea pe care o are organul care emite respectivul act administrativ de a alege, dintre mai multe soluții posibile și egale în aceeași măsură, pe cea care corespunde cel mai bine interesului public care trebuie satisfăcut. De asemenea, Înalta Curte mai arată că într-o jurisprudență constantă și îndelungată a instanțelor de contencios administrativ se reține, în acord cu doctrina relevantă în materie, că actele administrative unilaterale se clasifică în acte cu caracter normativ și acte cu caracter individual pe baza criteriilor constând în, pe de o parte, scopul pentru care acestea au fost adoptate sau emise, iar, pe de altă parte, întinderea efectelor juridice produse, astfel: a) actele administrative cu caracter normativ sunt adoptate/emise în vederea organizării executării legii, în timp ce actele administrative cu caracter individual se emit exclusiv pentru punerea în aplicare, pentru aplicarea în concret a legii; ... b) actele administrative cu caracter normativ conțin reguli/norme cu caracter general, având aplicabilitate într-un număr nedefinit de situații, astfel că produc efecte juridice erga omnes față de un număr nedefinit de persoane, în timp ce actele administrative cu caracter individual urmăresc realizarea unor raporturi juridice într-o situație strict determinată și produc efecte fie față de o singură persoană, fie față de un număr determinat sau determinabil de persoane. ... Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a arătat de altfel în Decizia nr. 12/2021 că „57. …, reglementarea constituie expresia normativității, implicând stabilirea de reguli cu caracter general ce se aplică, în principiu, unui număr nedeterminat de persoane destinatare, ...“. Astfel, Regulamentul de organizare și funcționare internă al Colegiului Psihologilor din România, astfel cum a fost adoptat prin Hotărârea nr. 4/2018, modificată și completată prin Hotărârea nr. 1/2023, constituie un act administrativ unilateral cu caracter normativ, ce provine de la o autoritate publică asimilată, anume C.P.R., și conține reguli cu caracter general, având aplicabilitate într-un număr nedefinit de situații, de natură a produce efecte față de un număr nedeterminat de persoane. În raport cu cele arătate anterior, instanța de control judiciar reține că Legea nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înființarea, organizarea și funcționarea C.P.R. (forma în vigoare la data actului administrativ litigios) prevede la art. 32 că „Înlocuitorul de drept al președintelui Comitetului director, în caz de indisponibilitate, este președintele Comisiei de deontologie și disciplină sau alt președinte de comisie, desemnat de Comitetul director“. Din lectura atentă a acestei norme legale rezultă că în cazul președintelui Comitetului director poate apărea o situație de „indisponibilitate“, ipoteză în care legiuitorul a stabilit un înlocuitor de drept al acestuia. Cu toate acestea, prin Legea nr. 213/2004 nu s-a arătat și semnificația noțiunii de „indisponibilitate“, anume cazul sau cazurile în care aceasta poate interveni. Spre acest rezultat, C.P.R. a stabilit prin art. 42 alin. (3) din Regulamentul de organizare și funcționare internă a Colegiului Psihologilor din România, astfel cum a fost modificat și completat prin Hotărârea nr. 1/2023, o definire a noțiunii de „indisponibilitate“, indicând în acest sens cazurile referitoare la „absența din țară, concediu medical, refuzul de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere și refuzul îndeplinirii atribuțiilor legale“. Raportat la cele patru împrejurări enumerate exhaustiv prin Regulamentul litigios ca reprezentând expresia „indisponibilității“, instanța de control judiciar observă că două dintre acestea sunt în legătură cu modul în care președintele își îndeplinește atribuțiile și privesc o conduită de refuz asumat fie de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere, fie de îndeplinire a atribuțiilor legale, în timp ce primele două ipoteze au în vedere situații referitoare la absența sa din țară și imposibilitatea medicală de a fi prezent. Controlul judecătoresc solicitat în acest proces de recurentulreclamant are ca obiect cele două ipoteze de pretinsă „indisponibilitate“ constând în conduita președintelui de refuz asumat în legătură cu exercitarea atribuțiilor specifice. Așadar, cazurile în care se indică „refuzul de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere“ și „refuzul îndeplinirii atribuțiilor legale“ privesc ipoteze în care președintele Comitetului director nu se află într-o imposibilitate de participare, ci vizează constatarea acestor împrejurări de către Consiliul Colegiului la propunerea Comitetului director, dat fiind și textul art. 42 alin. (4) din Regulament. Altfel spus, deși președintele Comitetului director își exercită mandatul deținut, totuși, sub motiv că acesta refuză de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere sau de a-și îndeplini atribuțiile legale, Consiliul Colegiului, la propunerea Comitetului director, constată o pretinsă „indisponibilitate“ ce are ca efect aplicarea art. 32 din Legea nr. 213/2004, anume exercitarea funcției respective de către înlocuitorul de drept al președintelui Comitetului director. Or, un asemenea efect al celor două teze finale ale art. 42 alin. (3) din Regulament este echivalent unei suspendări din exercitarea funcției a președintelui Comitetului director, prezentând caracter sancționator, fără ca în Legea nr. 213/2004, inclusiv art. 31 și 33, să poată fi identificat un temei care să permită o astfel de conduită a Consiliului Colegiului la propunerea Comitetului director, respectiv fără să se regăsească în Regulament o procedură care să confere președintelui garanții de prezentare a unor apărări și posibilitatea de a fi ascultat în raport cu ceea ce îi este imputat, anterior constatării „indisponibilității“ sale. În acest din urmă sens, deși președintele are calitatea de membru atât al Comitetului director, cât și al Consiliului Colegiului, putând să participe la lucrările acestora și să își exprime punctul de vedere în cadrul respectiv, un astfel de context este unul de fapt, fără a echivala unor garanții consacrate normativ. De altfel, între primele două ipoteze normative și următoarele două ipoteze normative litigioase ale art. 42 alin. (3) din Regulament există o diferență esențială, întrucât în primul caz există o imposibilitate de exercitare a mandatului, fie consimțită de președinte (absența din țară), fie cauzată de starea sa medicală, în timp ce în al doilea caz nu există vreo astfel de imposibilitate, ci, în legătură cu modul în care președintele Colegiului director își exercită mandatul, alte două foruri de conducere din cadrul C.P.R. determină o aplicare a normei legale referitoare la înlocuitorul său de drept, împiedicând cu caracter temporar exercitarea de către președintele Colegiului director a mandatului său în contra voinței acestuia. Articolul 25 din Legea nr. 213/2004 prevede că „(1) Forurile de conducere ale Colegiului sunt: a) Convenția națională; b) Consiliul Colegiului; c) Comitetul director; d) președintele Colegiului. (2) Alegerea forurilor de conducere ale Colegiului se face numai prin vot secret. (3) Persoanele alese în forurile de conducere exercită un mandat de 4 ani și nu mai mult de două ori consecutiv“, iar potrivit art. 27 din același act normativ „Convenția națională are următoarele atribuții: ... b) alege și revocă președintele Colegiului și membrii Comitetului director; ...“. În aceste condiții, președintele este îndreptățit potrivit legii să exercite un mandat de 4 ani, iar forul de conducere cu atribuții în ceea ce privește încetarea mandatului respectiv este Convenția națională a C.P.R., printr-un vot de revocare din funcție a președintelui. Așadar, potrivit voinței legiuitorului, mandatul de 4 ani al președintelui Comitetului director nu poate fi afectat în principiu decât prin revocarea sa, implicând o încetare a calității respective, decisă de Convenția națională. Într-adevăr, în raport cu reglementarea art. 42 din Regulament, revocarea președintelui rămâne și în acest caz în atribuția Convenției naționale a Colegiului Psihologilor din România, textul alin. (5) dispunând că „În situația constatării indisponibilității președintelui pentru o perioadă mai lungă de 6 luni, Consiliul Colegiului solicită înlocuitorului de drept al președintelui convocarea Convenției naționale având ca puncte pe ordinea de zi revocarea președintelui și organizarea de alegeri pentru această poziție, ...“. Cu toate acestea, efectul art. 42 alin. (3) din Regulament va fi acela că, între momentul deciziei inițiale a Consiliului Colegiului de constatare a pretinsei „indisponibilități“ și momentul deciziei Convenției naționale în sensul menținerii sau revocării din funcție, președintele Colegiului director va fi împiedicat să își exercite mandatul împotriva voinței sale, atunci când îi sunt imputate refuzurile litigioase, ceea ce echivalează unei suspendări din exercitarea funcției sau revocări temporare de facto dispuse de un for de conducere necompetent (Consiliul Colegiului) anterior oricărei revocări de jure care să fi fost dispusă de forul competent (Convenția națională). Conchizând, instanța de control judiciar reține că simpla mențiune în conținutul art. 32 din Legea nr. 213/2004 a noțiunii de „indisponibilitate“ nu conferă C.P.R. posibilitatea de a reglementa prin Regulament cazuri punctuale de angajare a răspunderii președintelui în fața Consiliului Convenției ori a Colegiului director, altele decât acela de revocare, ce aparține însă competenței Convenției naționale, potrivit voinței legiuitorului primar. Deși nu poate fi negată posibilitatea intervenirii unor disfuncționalități în modul în care interacționează diferitele foruri de conducere din cadrul C.P.R., cu efecte defavorabile asupra bunului mers al activității desfășurate de entitatea intimatăpârâtă, totuși astfel de împrejurări nu pot conferi prin ele însele caracter legal normelor litigioase, în absența unor temeiuri care să le susțină și în corpul Legii nr. 213/2004. În altă ordine de idei, nu pot fi stabilite pretinse soluții de a fi deblocată activitatea C.P.R. în cazul unor disfuncționalități ale unui for de conducere decât în acord cu norma legală supraordonată, nu în absența unui temei care să permită reglementarea secundară. După cum în mod corect a arătat recurentul-reclamant, art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 prevede că „Actele normative date în executarea legilor, ... se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă“, iar potrivit art. 58 alin. (3) din același act legislativ „Evenimentele legislative pot fi dispuse prin acte normative ulterioare de același nivel sau de nivel superior, ...“. Or, tezele finale litigioase ale art. 42 alin. (3) din Regulament, modificat și completat, încalcă principiul ierarhiei normelor juridice, pe de o parte, nerespectând limita Legii nr. 213/2004, iar, pe de altă parte, procedând la o completare a acesteia. Caracterul succint sau general al unei reglementări legislative nu poate constitui însă un argument care să valideze orice normă juridică cu putere juridică inferioară ce ar fi adoptată în vederea unei pretinse organizări a legii. În cauza de față, nici litera și nici spiritul Legii nr. 213/2004 nu permit Consiliului Colegiului, la propunerea Comitetului director, să îl împiedice pe președintele Colegiului în exercitarea mandatului său, atunci când nu există vreo imposibilitate din partea acestuia de îndeplinire a propriilor atribuții. Absența unei interdicții exprese în conținutul legii în sensul împiedicării Colegiului spre a reglementa în forma litigioasă nu poate reprezenta temeiul adoptării acesteia, deoarece un astfel de fundament trebuie să se regăsească în lege pentru a interveni organizarea executării sale prin norma de rang subordonat. Revenind la condițiile de legalitate proprii actului administrativ unilateral, astfel cum au fost menționate anterior, Înalta Curte arată că teza finală a art. 42 alin. (3) din Regulamentul litigios nu a fost emisă în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 213/2004, având forță juridică superioară, astfel că există o cauză de nelegalitate care afectează respectiva normă juridică. Totodată, cum recurentul-reclamant acționează în cadrul unui contencios subiectiv, raportat la cauza de nulitate a textului normativ în litigiu și prin prisma calității deținute de președinte al C.P.R., acesta justifică vătămarea unui drept sau interes legitim privat propriu în legătură cu exercitarea funcției respective ca urmare a conținutului art. 42 alin. (3) din Regulament. În concluzie, în proces se confirmă existența cazului de anulare invocat. În acest context, nu prezintă utilitate realizarea oricărei alte analize privind raporturile dintre forurile de conducere ale C.P.R. ori măsura în care președintele ar fi îndreptățit legal să se opună executării unor decizii ale Comitetului director sau Consiliului Colegiului, întrucât astfel de probleme excedează chestiunii stării de „indisponibilitate“ vizate de art. 32 din Legea nr. 213/2004 și în legătură cu a cărei lămurire a fost adoptat art. 42 alin. (3) din Regulament, dat fiind cadrul legislativ actual. Față de cele arătate în precedent, găsind întemeiat motivul de casare/nelegalitate invocat de recurentul-reclamant, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul, va casa sentința recurată și, rejudecând, va admite cererea de chemare în judecată, urmând a anula, în parte, art. I pct. 39 din Hotărârea Convenției naționale a Colegiului Psihologilor din România nr. 1/2023 privind modificarea și completarea Regulamentului de organizare și funcționare internă al Colegiului Psihologilor din România, aprobat prin Hotărârea Convenției naționale a Colegiului Psihologilor din România nr. 4/2018, în sensul anulării din conținutul art. 42 alin. (3) din Regulamentul de organizare și funcționare internă al Colegiului Psihologilor din România a mențiunilor „refuzul de a duce la îndeplinire hotărârile forurilor de conducere și refuzul îndeplinirii atribuțiilor legale“. În aceste condiții, instanța de control judiciar va respinge cererea formulată de intimatul-pârât C.P.R. privind acordarea cheltuielilor de judecată, în recurs, ca neîntemeiată, în raport cu art. 494 raportat la art. 451 și următoarele din Codul de procedură civilă, dat fiind faptul că partea amintită a pierdut procesul, prin admiterea căii de atac și anularea în parte a actului administrativ unilateral pe care l-a adoptat, astfel că îi revine culpa procesuală și, în mod corespunzător, sarcina suportării propriilor cheltuieli de judecată efectuate. ...