Decizia CCR nr. 490/2020Punctul 22

22. Așadar, prin sintagma „cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar“, din cuprinsul art. II al Legii nr. 288/2010 de aprobare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010, legiuitorul nu a făcut altceva decât să dea eficiență opoziției formulate de una dintre părți, prin notificarea celeilalte că nu este de acord - pentru motive care țin de protecția consumatorului - cu actul adițional nesemnat, dar considerat acceptat tacit, repunând, astfel, părțile în termenul de a formula o opoziție reală, și nu una formală. Astfel, în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a Legii nr. 288/2010, consumatorii care nu și-au exprimat voința cu privire la actele adiționale transmise de către creditori, în conformitate cu dispozițiile art. 95 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010, ipoteză care, potrivit prevederilor art. 95 alin. (5) din această ordonanță de urgență, echivala cu o acceptare tacită, au avut posibilitatea să notifice cealaltă parte că nu sunt de acord cu actele adiționale întocmite și acceptate tacit în baza acestei ordonanțe de urgență. Prin urmare, dispozițiile art. 95 alin. (5) din acest act normativ, în modul arătat, au fost lipsite de eficiență și, potrivit art. II din Legea nr. 288/2010, acceptarea tacită menționată de acest text nu poate opera. În concluzie, față de succesiunea în timp a celor două acte normative, Curtea a observat că prin legea de aprobare a ordonanței de urgență tocmai s-a instituit posibilitatea consumatorului sau creditorului de a notifica cealaltă parte, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a legii de aprobare, în situația în care nu este de acord cu actul adițional acceptat tacit în conformitate cu prevederile art. 95 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010. ...