Decizia CCR nr. 2/2020Punctul 25

25. De altfel, în jurisprudența sa, Curtea a mai reținut că prin art. II din Legea nr. 288/2010 de aprobare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010, sintagma „cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar“, legiuitorul nu a făcut altceva decât să dea eficiență opoziției formulate de una dintre părți, prin notificarea celeilalte că nu este de acord - pentru motive care țin de protecția consumatorului - cu actul adițional nesemnat dar considerat acceptat tacit, repunând, astfel, părțile în termenul de a formula o opoziție reală și nu una formală. Astfel, în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a Legii nr. 288/2010, consumatorii care nu și-au exprimat voința cu privire la actele adiționale transmise de către creditori, în conformitate cu dispozițiile art. 95 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010 (în forma avută înainte de modificările operate prin legea de aprobare), ipoteză care, potrivit prevederilor art. 95 alin. (5) din această ordonanță de urgență, echivala cu o acceptare tacită, au avut posibilitatea să notifice cealaltă parte că nu sunt de acord cu actele adiționale întocmite și acceptate tacit în baza acestei ordonanțe de urgență. Prin urmare, dispozițiile art. 95 alin. (5) din acest act normativ, în modul arătat, au fost lipsite de eficiență și, potrivit art. II din Legea nr. 288/2010, acceptarea tacită menționată de acest text nu poate opera (Decizia nr. 277 din 23 aprilie 2015, paragraful 18, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 447 din 23 iunie 2015). ...