Decizia CCR nr. 372/2020Punctul 2.1

2.1. Obiectul sesizării de neconstituționalitate în prezenta cauză l-a constituit Legea pentru modificarea și completarea Legii societăților nr. 31/1990, mai precis o lege prin care a fost suprimată una dintre garanțiile de integritate referitoare la constituirea societăților cu răspundere limitată. În concret, Legea pentru modificarea și completarea Legii societăților nr. 31/1990 a eliminat art. 14 din Legea nr. 31/1990, anume condiționarea ca o persoană să dețină calitatea de asociat unic numai într-o singură societate cu răspundere limitată. Art. 14 din Legea nr. 31/1990 a fost eliminat ab initio și a făcut obiectul unei cereri de reexaminare din partea Președintelui României. În urma reexaminării legii, Parlamentul a menținut eliminarea garanției de integritate, respectiv a validat din nou abrogarea art. 14 din Legea nr. 31/1990 și a procedat și la alte modificări ale legii pentru a realiza ceea ce Curtea Constituțională a considerat a fi corelări de tehnică legislativă cu art. 17 din Legea nr. 31/1990, respectiv: a eliminat obligația depunerii unei declarații pe propria răspundere privind deținerea calității de asociat unic într-o singură societate cu răspundere limitată la înființarea acesteia [art. 17 alin. (1) ], a eliminat interdicția ca numărul societăților care funcționează în același imobil să nu depășească numărul de încăperi/spații distincte obținute prin partajare [art. 17 alin.(4) ], a eliminat mecanismul de verificare a sediului unei societăți cu răspundere limitată la înmatricularea unei societăți sau la schimbarea sediului său social [art. 17 alin. (3) ], iar prin adăugarea alin. (6) la art. 17 a modificat Legea nr. 196/2018 prin eliminarea în mod explicit a obligației existenței unui aviz din partea asociațiilor de proprietari atunci când se ajunge la schimbarea destinației imobilelor colective cu regim de locuință. Noul proces legislativ realizat de Parlament în urma cererii de reexaminare a legii, limitat doar la prevederile care au făcut obiectul cererii de reexaminare (art. 14 din Legea nr. 31/1990) și extins de Parlament numai cu privire la prevederi care impun corelări de tehnică legislativă (art. 17 din Legea nr. 31/1990), a dat naștere unui nou drept de sesizare a Curții Constituționale, ce a fost valorificat în termen în prezenta cauză de Guvernul României. Cu toate acestea, Curtea Constituțională a respins sesizarea Guvernului pentru o cauză de inadmisibilitate care nu a vizat propriu-zis termenul în care a fost făcută sesizarea, ci obiectul controlului de constituționalitate prin prisma termenului, anume faptul că obiecția nu s-a referit exclusiv la „diferența specifică dintre varianta redacțională a legii reexaminate și varianta redacțională inițială a legii“ (a se vedea deciziile nr. 334/2018, nr. 386/2018, nr. 389/2018), adică sesizarea nu s-a referit exclusiv la art. 17 din Legea nr. 31/1990. Altfel spus, obiectul sesizării Guvernului nu s-a limitat doar la art. 17 din Legea nr. 31/1990, respectiv „diferența specifică“ rezultată în urma reexaminării legii, ci a vizat și necesara corelare cu art. 14 din Legea nr. 31/1990, prin raportare la care Parlamentul a realizat corelările de tehnică legislativă. Or, corelările de tehnică legislativă nu ar fi fost posibile dacă art. 14 din Legea nr. 31/1990 nu ar fi fost avut în vedere de procedura de reexaminare. ...