Decizia CCR nr. 284/2020Punctul 7

7. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul arată, relativ la noțiunea de „erori judiciare“, că aceasta include atât „erorile judecătorului“, cât și „erorile procurorului“. Concluzia rezultă din modul de redactare a textului art. 96 din Legea nr. 303/2004, în ansamblu, și, în special, din cuprinsul alin. (2) , (4) , (5) și (7) ce se referă la „răspunderea judecătorului“ și la „răspunderea procurorului pentru erorile judiciare“. Dacă „eroarea judecătorului“ înseamnă pronunțarea unei hotărâri de condamnare în mod greșit, „eroarea procurorului“ nu poate să însemne decât trimiterea în judecată în mod greșit. Mai departe, dacă materializarea „erorii judecătorului“ înseamnă anularea/ desființarea hotărârii de condamnare, materializarea „erorii procurorului“ înseamnă hotărârea de achitare. Or, normele criticate nu trec testul constituționalității, întrucât creează o discriminare, pe de o parte, în privința subiectului activ al acțiunii în despăgubiri (care, în baza dispozițiilor criticate, poate fi numai persoana condamnată), iar, pe de altă parte, și în privința subiectului pasiv-secundar (care se identifică, în baza dispozițiilor criticate, numai cu persoana judecătorului care condamnă greșit, iar nu și cu persoana procurorului care trimite în judecată greșit), deși statul se poate îndrepta atât împotriva judecătorului, cât și împotriva procurorului. Cu alte cuvinte, „eroarea procurorului“, deși este sancționată de lege, nu poate face obiectul unei răspunderi a statului într-o acțiune cum este cea care stă la originea excepției de neconstituționalitate, dacă cel care a greșit judiciar nu este judecător și dacă obiectul erorii nu este o hotărâre de condamnare. Persoana vătămată nu poate cere despăgubiri nici printr-o acțiune directă împotriva procurorului. ...