Decizia CCR nr. 247/2020Punctul 5

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile art. 90 lit. a) și ale art. 92 alin. (1) -(3) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (4) și (5) privind separația și echilibrul puterilor în cadrul democrației constituționale și principiul legalității, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în fața legii, ale art. 21 alin. (1) -(3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (1) referitor la inviolabilitatea libertății individuale și a siguranței persoanei, ale art. 24 privind dreptul la apărare și ale art. 124 referitor la înfăptuirea justiției, precum și ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, raportat la prevederile art. 6 paragrafele 1 și 3 lit. c) și d) privind dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Arată, astfel, că dispozițiile art. 90 lit. a) din Codul de procedură penală nu prevăd în mod expres în ce constă asistența juridică obligatorie a suspectului și a inculpatului, considerând că aceasta trebuie să includă toate actele de urmărire penală și de cercetare judecătorească efectuate din momentul luării măsurii preventive a reținerii sau, după caz, a arestării și până în momentul punerii în libertate a persoanei respective. Susține că o astfel de lacună legislativă a condus la interpretarea acestui text de lege în sensul că asistența juridică, în aceste cazuri, ar fi obligatorie numai în ceea ce privește actele de urmărire penală care îl privesc nemijlocit pe suspect sau inculpat (audierea acestuia, confruntări, percheziții etc.), nu însă și pentru actele de urmărire penală care nu necesită sau exclud prezența acestuia (audierea martorilor, dispunerea expertizelor, dispunerea comisiilor rogatorii etc.). Or, dacă în cursul cercetării judecătorești, asistența juridică obligatorie include toate actele de judecată, autorul excepției se întreabă retoric „care ar fi justificarea reducerii drastice a conținutului asistenței juridice obligatorii în faza de urmărire penală, prin limitarea acestei obligativități numai la audierea suspectului sau a inculpatului“. Mai arată că, în corelație cu dispozițiile art. 90 lit. a) din Codul de procedură penală, cele ale art. 92 alin. (1) -(3) din același cod încalcă și ele aceleași prevederi din Constituție, întrucât reglementează numai o facultate a avocatului ales sau desemnat din oficiu de a asista la actele de urmărire penală, fără a prevedea expres că, în situația în care suspectul sau inculpatul este reținut sau arestat preventiv, avocatul are obligația să participe/asiste la toate actele de urmărire penală. Consideră că textul art. 92 alin. (1) -(3) din Codul de procedură penală golește de conținut noțiunea de asistență juridică obligatorie, deoarece, atât în cazul asistenței juridice obligatorii, cât și în cazul celei facultative, prezența avocatului la efectuarea actelor de urmărire penală este condiționată de manifestarea de voință a acestuia de a fi prezent la derularea actelor de procedură, iar lipsa avocatului, dacă a fost încunoștințat, nu împiedică efectuarea actului, chiar dacă urmărirea penală se efectuează împotriva unui suspect sau inculpat privat de libertate. Or, asistența juridică obligatorie nu poate fi condiționată de manifestarea de voință a avocatului, adică de împrejurarea dacă acesta dorește sau nu să asigure asistența juridică, întrucât ar fi o evidentă contradicție în termeni. Susține, astfel, că „este de neconceput ca exercitarea apărării obligatorii să fie lăsată la latitudinea avocatului, acesta, din diferite motive (dezinteres sau incompetență profesională) putând să nu își îndeplinească obligațiile contractuale sau legale, în condițiile în care asistența juridică obligatorie este o chestiune de ordine publică“. În ceea ce privește dispozițiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, autorul excepției susține că acestea încalcă prevederile constituționale ale art. 21 alin. (1) -(3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil și ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, precum și ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, raportat la prevederile art. 6 paragraful 3 lit. c) privind dreptul la apărare din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, arată că, în cazul în care inculpatul invocă o nulitate relativă, acesta trebuie să dovedească nu numai încălcarea unei norme de procedură, ci și cauzarea unei vătămări a drepturilor sale, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului respectiv. Consideră că este artificială distincția realizată de Codul de procedură penală între nulitățile absolute și cele relative, având în vedere că în procesul penal regula este oficialitatea, procurorul și părțile, mai ales inculpatul, nesituându-se pe poziții de egalitate în cadrul raportului juridic penal și procesual penal - sarcina probei revenind, în principiu, acuzării, care are nu numai dreptul, ci și obligația de a pune în mișcare acțiunea penală și de a administra toate probele necesare cu privire la existența infracțiunilor, identificarea persoanelor care le-au săvârșit și stabilirea răspunderii penale a acestora -, spre deosebire de dreptul privat, unde părțile se află pe poziții de egalitate. Susține că împiedicarea unei părți de a-și exercita un drept procesual sau de a beneficia de o garanție procesuală a dreptului său la apărare produce, prin ea însăși, o vătămare procesuală, care constă în restrângerea posibilităților de susținere a intereselor ei legitime. ...