Decizia CCR nr. 239/2020Punctul 66

66. În privința încălcării art. 1 alin. (5) din Constituție sub aspectul calității legii, Guvernul invocă jurisprudența în materie a Curții Constituționale (spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010 sau Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012) și arată că, din analiza prevederilor referitoare la art. 15 alin. (10) teza I din Legea nr. 21/1996, reiese că textul legal nu întrunește cerințele de claritate și previzibilitate stabilite în mod constant în jurisprudența instanței de contencios constituțional. Astfel, textul se referă la revocarea de drept pentru cazul stipulat la art. 15 alin. (9) lit. f) din lege, deși în acest text sunt prevăzute trei cazuri de revocare: „[...] cazul în care (candidatul) nu îndeplinește condițiile necesare cerute de lege pentru numirea în funcție, pentru încălcarea gravă a prezentei legi sau pentru condamnare, prin hotărâre judecătorească definitivă, pentru săvârșirea unei infracțiuni“. De asemenea, pretinsul caz de „revocare de drept“ nu constituie din punct de vedere juridic un veritabil caz de revocare, ci un motiv de refuz al numirii, constituind în același timp un nonsens juridic, deoarece, prin esența ei, instituția revocării presupune o manifestare de voință expresă a autorității emitente a unui act administrativ. ...