Decizia CCR nr. 236/2020Punctul 50

50. În continuare, ca urmare a efectuării unei analize de drept comparat, Curtea constată că legislația procesual penală a multor state europene reglementează dreptul martorului la tăcere și neautoincriminare, inclusiv în situația în care acesta are calitatea de inculpat/coinculpat în cauză/într-un proces conex. Astfel, în Belgia, art. 471 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură penală stabilește că, înainte de audierea unei persoane care nu a fost acuzată de nicio infracțiune, acesteia i se aduce la cunoștință că nu poate fi constrânsă să se autoincrimineze. În Bulgaria, conform art. 118 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură penală, nu pot avea calitatea de martori persoanele care au participat în același proces penal în altă calitate procesuală, cu excepția inculpatului în privința căruia sa dispus încetarea procesului penal sau a fost pronunțată o hotărâre definitivă. Art. 121 alin. 1 din același act normativ prevede că martorul nu va fi obligat să răspundă la întrebări dacă prin aceasta s-ar autoincrimina ori i-ar incrimina pe ascendenții, descendenții, frații, surorile, soțul/soția sau persoana cu care coabitează în fapt. Cehia stipulează în secțiunea 100 alin. 2 din Codul de procedură penală că martorul are dreptul să refuze să depună mărturie dacă astfel s-ar expune pericolului de a fi tras la răspundere penală ori dacă acest pericol ar privi rudele sale în linie directă, frații/surorile, părinții adoptivi, copiii adoptivi, soțul/soția, partenerul/partenera sau alte persoane cu care se află într-o relație de familie sau similară, a căror prejudiciere martorul ar percepe-o ca afectându-l pe el însuși. Totuși, alin. 3 precizează că mărturia nu poate fi refuzată dacă privește o infracțiune pe care martorul are datoria de a o denunța, potrivit Codului penal. Secțiunea 158 alin. 8 prevede că o persoană care dă explicații poliției (cu excepția suspectului) are obligația să spună adevărul și să nu ascundă nimic. Totuși, persoana poate refuza să dea explicații dacă astfel s-ar expune pericolului de a fi trasă la răspundere penală sau ar expune acestui risc persoanele enumerate la secțiunea 100 alin. 2. Persoana vizată de poliție trebuie să fie informată în avans asupra acestui fapt. Secțiunea 211 alin. 4 menționează că înscrisul care conține depoziția unui martor care și-a exercitat, în timpul procesului, dreptul de a refuza să depună mărturie instituit prin secțiunea 100 poate fi citit numai dacă martorul a fost informat cu privire la acest drept înainte de audiere și a declarat în mod neechivoc că renunță la el, cu condiția ca audierea să se desfășoare într-o manieră conformă cu prevederile acestui cod, iar acuzatul și avocatul său să aibă posibilitatea să asiste la această audiere. În Croația, art. 286 alin. 1 din Codul de procedură penală stipulează că un martor nu este obligat să răspundă la anumite întrebări dacă astfel ar putea atrage, pentru sine sau pentru o rudă apropiată, consecințe precum tragerea la răspundere penală, o dezonoare gravă sau o pagubă materială considerabilă. Martorul trebuie să fie informat cu privire la acest drept. Potrivit alin. 2, dacă refuzul de a depune mărturie se datorează temerii de răspunderea penală, procurorul poate declara că nu va declanșa procesul penal. Alin. 3 precizează că această declarație poate fi dată numai dacă răspunsurile la anumite întrebări sunt relevante pentru dovedirea comiterii de către altă persoană a unei infracțiuni mai grave, pasibilă de o pedeapsă de minimum 10 ani. Înainte de întocmirea acestei declarații de către procuror, martorul poate consulta un avocat. Alin. 4 menționează că declarația în cauză trebuie să fie scrisă și verificată de procurorul ierarhic superior. După ce declarația a fost înmânată martorului, acesta sau rudele sale apropiate nu mai pot răspunde penal pentru infracțiunea menționată în declarație, însă martorul poate fi tras la răspundere penală pentru mărturie mincinoasă. Art. 288 alin. 3 prevede că martorul trebuie informat că nu este obligat să răspundă întrebărilor menționate la art. 286 alin. 1, iar această informare trebuie consemnată în minuta de ședință. Art. 300 alin. 1 pct. 5 subliniază că, exceptând cazurile special prevăzute în acest cod, depoziția unui martor nu poate fi folosită ca probă în proces dacă nu a fost consemnată mențiunea reglementată prin art. 288 alin. 3. În Estonia, art. 71 alin. 2 din Codul de procedură penală prevede că martorul poate refuza să depună mărturie dacă a fost achitat sau condamnat pentru aceeași infracțiune, în calitate de coautor sau complice, ori dacă prin depoziție se poate învinui pe sine sau poate învinui una dintre persoanele enumerate la alin. 1 de comiterea unei infracțiuni sau contravenții. Potrivit art. 75 alin. 2, la începutul audierii, trebuie să i se explice suspectului că are dreptul de a refuza să dea declarații și că declarațiile date pot fi folosite împotriva sa. În Finlanda, secțiunea 8 alin. 1 din capitolul 7 al Legii nr. 805/2011 privind ancheta penală statuează că martorul trebuie să spună adevărul și să nu ascundă nimic din ceea ce știe cu privire la fapta investigată. Totuși, dacă acesta are dreptul de a refuza să depună mărturie, conform Codului de procedură judiciară, acest drept trebuie respectat și în cursul anchetei penale. Secțiunea 18 alin. 1 din capitolul 17 al Codului de procedură judiciară instituie regula conform căreia orice persoană poate refuza să depună mărturie, în măsura în care depoziția sa ar constitui un risc de punere sub acuzare sau anchetă penală pentru persoana în cauză sau pentru una dintre rudele enumerate la secțiunea 17 alin. 1. Potrivit secțiunii 23, dacă o persoană refuză să depună mărturie, trebuie să explice motivele refuzului. Totuși, dacă refuzul își are baza în secțiunea 18, trebuie acceptat fără explicații, atât timp cât nu este evident nefondat ori persoana în cauză nu se înșală asupra conținutului drepturilor și obligațiilor sale. Secțiunea 43 alin. 2 stabilește că, atunci când martorul are dreptul de a refuza să depună mărturie, președintele completului trebuie să îl informeze cu privire la acesta. Dacă martorul nu dorește să își exercite acest drept, trebuie să fie atenționat că are aceeași obligație de a spune adevărul ca și ceilalți martori. În Franța, conform art. 61-1 alin. 1 pct. 4 din Codul de procedură penală, persoana bănuită că a comis sau a încercat să comită o infracțiune nu poate fi audiată în legătură cu faptele sale decât după ce i s-a adus la cunoștință dreptul de a face declarații, de a răspunde la întrebări sau de a tăcea. Art. 113-4 alin. 1 stipulează că, la prima audiere a martorului asistat (suspectul, potrivit art. 113-2), judecătorul îl informează pe acesta că poate să facă o declarație, să răspundă la întrebări sau să tacă. Art. 335 pct. 8 prevede că nu pot fi primite declarațiile sub jurământ făcute de o persoană ce a fost acuzată, inculpată sau condamnată în calitate de coautor sau complice fie pentru aceeași infracțiune cu care a fost sesizată instanța, fie pentru o faptă ce are legătură cu infracțiunea. Totuși, art. 336 stabilește că audierea sub jurământ a persoanelor menționate în art. 335 nu este lovită de nulitate dacă nici Ministerul Public, nici vreuna dintre părți nu s-a opus depunerii jurământului. În cazul în care aceștia se opun, martorul poate fi audiat cu titlu de informare, în virtutea puterii discreționare a judecătorului. Germania reglementează în secțiunea 55 din Codul de procedură penală că orice martor poate refuza să răspundă la întrebări dacă aceste răspunsuri ar putea atrage răspunderea penală sau contravențională, pentru sine sau pentru una dintre rudele enumerate la secțiunea 52 alin. 1. Martorul trebuie informat că are acest drept. Secțiunea 56 adaugă că o afirmație sub jurământ este suficientă pentru a justifica refuzul de a depune mărturie în asemenea caz. Secțiunea 252 interzice citirea declarației martorului audiat înainte de ședința de judecată, care nu și-a exercitat dreptul de a refuza să depună mărturie decât în ședință. În Italia, conform art. 63 din Codul de procedură penală, în situația în care poliția sau autoritatea judiciară audiază o persoană care nu are calitatea de acuzat sau inculpat, iar persoana respectivă se autoincriminează, autoritatea în cauză întrerupe procedura, informând-o că declarațiile sale pot conduce la declanșarea unei anchete împotriva sa și o invită să își desemneze un avocat. Aceste declarații nu pot fi utilizate împotriva persoanei respective. Dacă persoana în cauză trebuia audiată de la început în calitate de acuzat sau inculpat, declarațiile sale nu pot fi utilizate. Art. 64 alin. 3 impune ca, înainte de începerea interogatoriului, persoana în cauză să fie informată că: a) declarațiile date pot fi folosite împotriva sa; b) are opțiunea de a nu răspunde la nicio întrebare, însă acest lucru nu va împiedica desfășurarea în continuare a procedurii împotriva sa; c) dacă va da declarații referitoare la fapte care atrag răspunderea altor persoane, își va asuma, cu privire la acele fapte, calitatea de martor, cu respectarea prevederilor art. 197 și art. 197^1. Alin. 3^1 precizează că nerespectarea dispozițiilor alin. 3 lit. a și lit. b face inutilizabile declarațiile persoanei interogate. În lipsa informării de la alin. 3 lit. c, persoana interogată nu își poate asuma calitatea de martor, iar declarațiile sale nu pot fi folosite împotriva altor persoane vinovate. Conform art. 197 alin. 1, nu pot depune mărturie împotriva inculpatului persoanele acuzate de aceeași infracțiune sau inculpate într-un proces conex. Art. 197^1 stipulează că aceste persoane pot fi audiate ca martori dacă s-a dat o hotărâre definitivă în privința lor. În aceste cazuri, ele trebuie asistate de un avocat. Acești martori nu pot fi obligați să depună mărturie cu privire la fapte aflate în legătură cu infracțiunile pentru care au fost condamnați, dacă și-au susținut nevinovăția sau nu au făcut nicio declarație în timpul procesului. Declarațiile făcute de către persoanele menționate nu pot fi folosite împotriva lor, nici în procesul în care sunt judecate, nici în căile de atac extraordinare, nici în alte procese civile sau administrative aflate în legătură cu infracțiunea judecată. Art. 192 alin. 3 se va aplica în privința declarațiilor menționate. Art. 192 alin. 3 prevede că declarațiile făcute de persoanele acuzate de aceeași infracțiune sau inculpate într-un proces conex trebuie să fie coroborate cu alte probe care să le confirme credibilitatea. Art. 198 alin. 2 consacră dreptul martorului de a nu fi obligat să depună mărturie cu privire la fapte care ar putea atrage propria răspundere penală. Art. 210 stabilește că, în cadrul ședinței de judecată, persoanele care au calitatea de inculpat într-un proces conex și sunt judecate separat, neputând avea calitatea de martori, sunt audiate la cererea părților sau din oficiu. Acestea au dreptul să fie apărate de un avocat. De asemenea, au dreptul să nu răspundă la întrebările adresate. În Letonia, secțiunea 602 din Legea de procedură penală stipulează că persoana care are dreptul la un avocat are și dreptul de a depune mărturie sau de a păstra tăcerea. Refuzul de a depune mărturie nu va fi considerat obstrucționare a justiției sau ascundere a adevărului. Secțiunea 110 alin. 3 pct. 2 statuează că martorul nu poate fi obligat să depună mărturie împotriva sa ori împotriva membrilor familiei. Totuși, conform secțiunii 131 alin. 3, dacă o persoană are dreptul de a refuza să depună mărturie și a fost informată cu privire la acest lucru, însă a ales să depună mărturie, atunci depoziția sa poate fi evaluată ca probă. Secțiunea 150 pct. 4 impune ca, la începutul primei audieri a persoanei care are dreptul la un avocat, acesteia să i se explice dreptul de a nu depune mărturie, precum și faptul că tot ce spune poate fi folosit împotriva sa. Luxemburg reglementează în art. 39 alin. 2 din Codul de procedură penală dreptul persoanei reținute de a face declarații, de a răspunde la întrebări sau de a tăcea, precum și dreptul de a nu se autoincrimina. Aceste drepturi trebuie să îi fie aduse la cunoștință imediat după reținere. Art. 46 alin. 3 lit. b repetă aceeași regulă în ceea ce privește persoana audiată, care poate fi suspectul din ancheta preliminară sau martorul care devine suspect pe parcursul audierii (alin. 2). Art. 73 precizează că, în faza preliminară a procesului, suspectul nu poate fi audiat în calitate de martor. Malta instituie în art. 355AD alin. 4 din Codul penal obligația generală a persoanelor de a oferi poliției informații sau documente relevante pentru urmărirea penală. Dreptul persoanei de a nu se autoincrimina constituie excepția de la această regulă. Art. 643 statuează că niciun martor nu poate fi obligat să răspundă la vreo întrebare care l-ar putea expune urmăririi penale. Potrivit art. 644, instanța este competentă să decidă, în fiecare caz, dacă un martor este sau nu obligat să răspundă la anumite întrebări, pe motiv că asemenea răspunsuri l-ar putea pune într-o situație umilitoare. În Olanda, secțiunea 219 din Codul de procedură penală stipulează că martorul poate refuza să răspundă la o întrebare dacă răspunsul la aceasta l-ar expune riscului de a fi pus sub urmărire penală ori dacă acest risc ar privi o rudă de sânge sau un afin pe linie directă sau pe linie colaterală până la gradul al doilea sau al treilea, soțul/soția (actual/ă sau fost/ă) ori actualii sau foștii parteneri civili. Polonia reglementează în art. 183 din Codul de procedură penală că un martor poate refuza să răspundă la o întrebare dacă răspunsul ar putea să atragă răspunderea penală sau contravențională pentru martor sau pentru o rudă a sa. Dacă mărturia prezintă riscul dezonoarei, martorul poate solicita să fie audiat în ședință închisă. Art. 391 alin. 1 prevede că, în situația în care un martor refuză, fără un motiv serios, să depună mărturie, își modifică depoziția dată anterior sau afirmă că nu își poate aminti anumite aspecte, instanța poate dispune să fie citită în ședința de judecată mărturia sa anterioară, depusă în acea cauză sau în alta, fie în faza preliminară a procesului, fie în fața instanței. Alin. 2 precizează că în asemenea cazuri pot fi citite în ședința de judecată și explicațiile oferite anterior de martorul care a fost ulterior audiat în calitate de acuzat. În Portugalia, conform art. 132 alin. 2 din Codul de procedură penală, niciun martor nu poate fi obligat să răspundă la vreo întrebare dacă răspunsul lar putea expune urmăririi penale. Potrivit art. 133 alin. 1 lit. a din același act normativ, nu poate avea calitatea de martor inculpatul sau coinculpatul în procesul în cauză sau într-un proces conex, atât timp cât își păstrează această calitate procesuală. În situația disjungerii cauzelor, alin. 2 precizează că inculpații cărora li se impută aceeași infracțiune sau o infracțiune aflată în legătură cu aceasta, chiar dacă au fost deja condamnați printr-o hotărâre definitivă, pot fi audiați în calitate de martori numai dacă își exprimă expres consimțământul în acest sens. În Slovacia, secțiunea 130 alin. 2 din Codul de procedură penală prevede că martorul are dreptul de a refuza să depună mărturie dacă depoziția sa l-ar expune pericolului de a fi tras la răspundere penală ori dacă acest pericol ar privi rudele sale în linie directă, frații/surorile, părinții adoptivi, copiii adoptivi, soțul/soția, partenerul/partenera sau alte persoane cu care se află într-o relație de familie sau similară, a căror prejudiciere martorul ar percepe-o ca afectându-l pe el însuși. El trebuie să fie informat cu privire la dreptul de a refuza să depună mărturie, în conformitate cu secțiunea 131 alin. 1. Potrivit secțiunii 201 alin. 4, în timpul urmăririi penale, refuzul de a depune mărturie nu poate fi folosit de poliție ca dovadă împotriva acuzatului. Slovenia stipulează în art. 238 din Legea de procedură penală că un martor nu este obligat să răspundă la anumite întrebări dacă acest fapt ar putea avea drept consecință, pentru sine sau pentru o rudă apropiată, tragerea la răspundere penală, dezonoarea sau o pagubă materială considerabilă. Martorul trebuie informat, conform art. 240 alin. 2, că nu este obligat să răspundă la întrebările menționate la art. 238, iar această notificare va fi înscrisă în minuta de ședință. În Spania, art. 118 alin. 1 din Codul de procedură penală prevede că orice persoană bănuită de o faptă penală trebuie informată, fără întârzieri nejustificate, cu privire la dreptul său de a păstra tăcerea, de a nu-și mărturisi vinovăția și de a nu răspunde la întrebări, dacă nu dorește. De asemenea, informarea trebuie să conțină și dreptul de a nu se autoincrimina. Art. 418 statuează că niciun martor nu poate fi obligat să răspundă la o întrebare al cărei răspuns ar putea aduce prejudicii directe și considerabile, de ordin material sau moral, fie persoanei în cauză, fie uneia dintre rudele enumerate la art. 416. Sunt exceptate de la această regulă mărturiile referitoare la infracțiunile grave care atentează la siguranța statului, ordinea publică ori persoana sacră a regelui sau a succesorului său. Suedia stipulează în secțiunea 1 din capitolul 36 al Codului de procedură judiciară că nu poate depune mărturie o persoană care a fost trasă la răspundere penală pentru participarea la infracțiunea la care se referă mărturia sau la altă infracțiune aflată în legătură directă cu aceasta. Regula menționată se aplică și în cazul suspecților, contravenienților și persoanelor cu privire la care s-a dispus neînceperea urmăririi penale. Potrivit secțiunii 6 din același capitol, un martor poate refuza să depună mărturie cu privire la un aspect care ar dezvălui că el sau una din rudele menționate la secțiunea 3 a comis o faptă penală sau dezonorantă. Secțiunea 2 din capitolul 38 precizează că privilegiul de mai sus este valabil și în cazul deținătorilor unor documente care îndeplinesc condițiile de la secțiunea 6 din capitolul 36. Regula în cauză se aplică și cu privire la obligația de predare a obiectelor, conform secțiunii 5 din capitolul 39. În fine, în Ungaria, art. 7 alin. 3 din Codul de procedură penală stabilește că nimeni nu poate fi obligat să depună mărturie sau să furnizeze dovezi împotriva propriei persoane. ...