Decizia CCR nr. 519/2017Punctul 13

13. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile art. 118 din Codul de procedură penală reglementează o instituție juridică nouă în cadrul legii procesual penale în vigoare, respectiv dreptul martorului de a nu se acuza. Astfel, potrivit normelor procesual penale criticate, declarația de martor dată de o persoană care, în aceeași cauză, anterior sau ulterior acestei declarații, a avut sau a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Curtea observă că doctrina a dezvoltat opinii diferite privind sensul normei procesuale menționate. Într-o opinie, s-a apreciat că, în temeiul normei criticate, martorul are dreptul de a păstra tăcerea, în măsura în care prin declarația pe care o face s-ar putea autoincrimina. Într-o altă interpretare, s-a considerat că norma procesual penală reglementează un drept circumscris instituției excluderii probelor din procesul penal, și nu un drept efectiv al martorului de a nu se autoincrimina, iar, o altă opinie, majoritară, este în sensul că declarația martorului nu se exclude din dosarul cauzei, putând fi utilizată pentru stabilirea unor împrejurări de fapt care nu au legătură cu persoana acestuia. Curtea reține, totodată, ca un aspect de drept comparat, că legislația procesual penală a diverselor state europene reglementează dreptul martorului de a nu se acuza, în acest sens fiind art. 121 alin. (1) din Codul de procedură penală bulgar potrivit căruia „martorii nu pot fi obligați să răspundă la întrebări care i-ar putea incrimina de comiterea unei infracțiuni“, art. 100 alin. (2) din Codul de procedură penală ceh potrivit căruia „pot refuza să depună mărturie cei care, prin aceasta, s-ar incrimina pe ei“, art. 286 alin. 1 din Codul de procedură penală croat potrivit căruia „martorul nu este obligat să răspundă la anumite întrebări dacă este probabil ca prin aceasta să se expună pe sine sau pe o rudă apropiată unei acuzații penale, oprobiului public sau unui prejudiciu material serios“. Totodată, art. 71 din Codul de procedură penală estonian prevede că „un martor poate refuza să depună mărturie dacă prin aceasta se poate incrimina pe sine sau pe una dintre persoanele enumerate mai sus de comiterea unei infracțiuni sau contravenții“. În Letonia, secțiunea 110 alin. 3 din Legea privind procedura penală permite martorului să refuze să ofere o depoziție împotriva sa ori a unei rude apropiate, iar în secțiunea 151 alin. 1 se precizează că martorul trebuie informat, înainte de audiere, cu privire la drepturile și obligațiile sale. De asemenea, în Marea Britanie, secțiunea 80 din partea a VIII-a a Legii nr. 60/1984 privind probele în procesul penal reglementează problema mărturiei persoanelor apropiate, iar, în subsecțiunea 4 se prevede că, dacă martorul este și acuzat, el nu poate fi obligat să depună mărturie. ...