Decizia CCR nr. 110/2020Punctul 5

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia susține că dispozițiile de lege criticate sunt lipsite de previzibilitate și accesibilitate, deoarece din modul de definire a infracțiunii de trafic de influență nu poate fi determinat cu exactitate sensul sintagmei „în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri“, deci conduita care definește elementul material al infracțiunii și care constituie consecința presupusei activități infracționale. Legiuitorul a stabilit o incriminare ce are un caracter general, astfel că acțiunile sau inacțiunile raportate la activitățile pe care le desfășoară funcționarul pot fi menționate în dispozițiile altor acte normative decât legea penală (nedeterminate), de exemplu, în fișa postului, sau pot fi situații de fapt, nereglementate în scris. Prin urmare, susține că dispozițiile criticate au un caracter ambiguu, existând posibilitatea reglementării cu privire la conduita funcționarului și de către o autoritate, alta decât cea legislativă. Totodată, consideră că dispozițiile de lege criticate sunt, în mod evident, neprevizibile și nepredictibile, conducând la incidența lor cu privire la unele situații ce nu pot fi anticipate de persoanele acuzate de comiterea lor, cu consecința directă a emiterii unor rechizitorii abuzive, fiind posibile chiar condamnări pe criterii neobiective, arbitrarii. Așadar, susține că infracțiunea de trafic de influență este o normă lipsită de claritate și previzibilitate, deoarece aceasta presupune, pentru existența sa, patru modalități de săvârșire alternative, și anume îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, respectiv două modalități de săvârșire alternative, în scopul de a îndeplini sau a nu îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de serviciu (art. 257 alin. 1 din Codul penal din 1969). Susține, totodată, că normele criticate determină și încălcarea principiului nediscriminării, deoarece același act poate fi interpretat de un procuror ca fiind corespunzător, iar de un altul ca defectuos. Consideră că, în cauză, conduita care a atras încadrarea faptei în sfera ilicitului penal constă în presupunerea că un profesor corector a acordat o notă mai mare decât valoarea reală unei lucrări de bacalaureat. Invocă atât considerentele deciziilor Curții Constituționale nr. 166 din 17 martie 2015 și nr. 553 din 16 iulie 2015, pe care le consideră pertinente în privința previzibilității normelor care incriminează fapte penale și care pot atrage o condamnare penală, cât și Decizia Curții nr. 405 din 15 iunie 2016. ...