Decizia CCR nr. 108/2020Punctul 13

13. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, exprimându-și opinia în dosarele Curții nr. 688D/2018 și nr. 1.245D/2018, reține, cu majoritate de voturi, că dispozițiile criticate respectă exigențele impuse de Legea fundamentală, excepția de neconstituționalitate invocată fiind neîntemeiată. În susținerea opiniei sale, instanța face trimitere la interpretarea pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului o dă noțiunii de „martor“ în paragraful 60 din Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunțată în Cauza Spînu împotriva României, text în care instanța europeană a statuat că termenul „martor“ are un înțeles autonom în sistemul Convenției Europene, în sensul că, atât timp cât o depoziție - fie că este făcută de un martor stricto sensu, fie de către un coinculpat - este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanțial, condamnarea unui inculpat, aceasta constituie o „mărturie în acuzare“, fiindu-i aplicabile garanțiile prevăzute de art. 6 paragraful 1 din Convenție, printre care și obligația de a dispune măsuri pozitive în vederea clarificării declarațiilor martorului și de a da inculpaților posibilitatea să se apere în cauză. Prin urmare, apreciază că declarația pe care denunțătorul o dă în cadrul procesului penal reprezintă un mijloc de probă, o declarație de martor, în sensul lato sensu al noțiunii, astfel cum a fost caracterizată de instanța europeană, iar valoarea probantă a acestui mijloc de probă urmează a fi evaluată de către instanța de judecată în cadrul mai larg al ansamblului probator, cu asigurarea garanțiilor prevăzute de art. 6 paragraful 1 din Convenție. De altfel, chiar și acceptând interpretarea stricto sensu dată de autorii excepției noțiunii de martor, Completul de 5 judecători al instanței supreme reține că, potrivit textului art. 97 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală, probele în procesul penal se obțin prin orice mijloc de probă care nu este interzis de lege. În concluzie, apreciază că declarația denunțătorului reprezintă, fără îndoială, un mijloc de probă supus, între altele, principiului liberei aprecieri a organelor judiciare și regulilor de evaluare prevăzute de art. 103 alin. (2) și (3) din Codul de procedură penală, principiului legalității, dar și scopului aflării adevărului consacrat de art. 5 din același act normativ, textul ultim menționat instituind, deopotrivă, obligația organelor judiciare de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei și la persoana suspectului sau inculpatului și, totodată, obligația organelor de urmărire penală de a strânge și de a administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului. ...