Decizia CCR nr. 108/2020Punctul 12

12. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia susțin, în esență, în mod similar, că normele procesual penale criticate nu satisfac cerințele de claritate, precizie și predictibilitate, îngăduind interpretarea potrivit căreia denunțătorul devine ulterior martor, cumulând cele două calități, astfel încât relatările sale constituie atât act de sesizare a organului de urmărire penală, cât și mijloc de probă. Arată că, spre deosebire de plângere, sesizare din oficiu și actele încheiate de organele de constatare prevăzute de lege, în ceea ce privește denunțul, legiuitorul s-a limitat doar la a defini acest mijloc de sesizare, fără să precizeze care este calitatea procesuală din care denunțătorul acționează. Susțin că, în cadrul procesului penal, denunțătorul trebuie inclus în categoria „alți subiecți procesuali“, iar nu în categoria martorilor stricto sensu. Rețin că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de „martor“ are un înțeles autonom, independent de calificarea dată în norma națională. Aceasta, deoarece o depoziție, fie aparținând unui martor stricto sensu, fie provenind de la o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanțial, condamnarea celui trimis în judecată și constituie o „mărturie în acuzare“, fiindu-i aplicabile garanțiile prevăzute de art. 6 paragrafele 1 și 3 lit. d) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Rețin, de asemenea, că, în viziunea Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de „martor“ are atât o accepțiune restrânsă, cât și una lato sensu, în timp ce funcția specifică a denunțului este încunoștințarea organului de urmărire penală, urmată de începerea urmăririi penale și strângerea probelor. Or, întrucât denunțul nu este menționat în conținutul art. 97 alin. (2) din Codul de procedură penală, acesta nu poate constitui mijloc de probă. Rețin că, pentru a îndeplini funcția de sesizare legală a organului de urmărire penală, denunțul trebuie să îmbrace forma cerută de Codul de procedură penală, iar substanța acestuia constă într-o manifestare de voință producătoare de efecte juridice, prin care organului de urmărire penală i se aduce la cunoștință săvârșirea unei infracțiuni. Astfel, arată că un denunț trebuie să descrie fapta, să indice făptuitorul și mijloacele de probă, aspecte ce constituie și obiectul depozițiilor martorului, care este obligat să dea declarații conforme cu realitatea și să spună tot ce știe în legătură cu împrejurările esențiale ale faptei. Drept urmare, acceptarea ideii că denunțătorul poate fi audiat ca martor stricto sensu conduce la consecința absurdă că același act poate produce consecințe diferite în funcție de forma pe care o îmbracă, ambivalență pe care legea nu o permite, ci chiar o repudiază. Subliniază că, de cele mai multe ori, denunțătorul este interesat să dea declarații care să îi confirme denunțul, îndeosebi în acele situații în care el însuși este implicat în săvârșirea de infracțiuni corelative. Totodată, consideră că relatările denunțătorului sunt subiective, de vreme ce denunțătorii sunt interesați să beneficieze de reducerea limitelor de pedeapsă, aspect care nu este caracteristic și depozițiilor martorului. Pentru a sublinia faptul că, din perspectiva legii penale, nu este posibil cumulul celor două calități - denunțător, respectiv martor - precizează că, în situația în care denunțătorul sesizează săvârșirea unei fapte penale, inducând în eroare organele judiciare, săvârșește infracțiunea prevăzută de art. 268 din Codul penal, în timp ce afirmațiile mincinoase ale martorului se circumscriu infracțiunii prevăzute de art. 273 din Codul penal. Așadar, susțin, în esență, pe de o parte, că, în cauză, hotărârea de condamnare s-ar fi întemeiat, în mod determinant, pe declarațiile denunțătorilor, subiecți procesuali care însă nu sunt menționați expres între persoanele enumerate de textul art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, iar, pe de altă parte, că denunțătorii au fost audiați în cauză, în calitate de martori, însă modalitatea de determinare a valorii probante a acestor declarații nu rezultă cu claritate din dispozițiile art. 114 alin. (1) și ale art. 115 alin. (1) cu referire la art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală. În concluzie, susțin că, în procesul penal, în vederea respectării dreptului la un proces echitabil al unei persoane acuzate de săvârșirea unei infracțiuni, denunțătorul trebuie audiat în calitate de „alt subiect procesual“, iar nu ca martor stricto sensu. ...