Decizia CCR nr. 165/2020Punctul 14

14. Tribunalul București - Secția I penală apreciază că denunțul este modalitatea de sesizare a organelor judiciare, alături de sesizarea din oficiu și plângere, singurul element care diferențiază denunțul de plângere fiind împrejurarea că autorul denunțului nu a suferit o vătămare prin infracțiune. Din această perspectivă, instanța apreciază că în fața organelor judiciare, denunțătorul nu ar putea fi audiat decât în calitate de martor, ca fiind o persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală. Din punctul de vedere al instanței, denunțătorul, persoana care face un denunț (încunoștințarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârșirea unei infracțiuni, potrivit art. 290 din Codul de procedură penală) este implicit persoana care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt. Eliminarea persoanei care face un denunț din categoria martorilor ar însemna ca organele judiciare să fie lipsite de posibilitatea de a afla fapte sau împrejurări de fapt în legătură cu respectiva faptă tocmai de la o persoană care cunoaște aceste aspecte, deși, pe de altă parte, legiuitorul a obligat o astfel de persoană să dea declarații în calitate de martor. Legiuitorul nu a acordat o valoare prestabilită probei cu martori, mărturiile oricărui martor fiind reținute în măsura în care se coroborează cu restul probelor administrate. Spre deosebire de probele științifice - rapoarte de constatare tehnico-științifică, expertize, experimentul judiciar -, care sunt în cea mai mare măsură caracterizate de obiectivism, declarațiile martorilor sunt subiective, fiecare martor declarând aspectele de care are cunoștință, prin prisma propriei percepții. Tocmai de aceea, potrivit art. 103 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate, o condamnare fiind dispusă doar atunci când instanța are convingerea că acuzația este dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Denunțul este verificat prin administrarea altor probe, acțiunea penală fiind pusă în mișcare doar când există probe care să confirme aspectele denunțate. Instanța are în vedere multitudinea de infracțiuni prevăzute atât în Codul penal, cât și în legi speciale (spre exemplu, traficul de droguri, traficul de persoane), pentru care denunțul reprezintă o modalitate frecventă de sesizare a organelor de urmărire penală, declarațiile autorilor denunțurilor cuprinzând fapte și împrejurări importante pentru derularea anchetei. Pe de altă parte, instanța reamintește că scopul prevederilor de la art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală vizează imposibilitatea inculpatului de a interoga investigatorul, colaboratorul sau martorul protejat, astfel încât necesitatea protecției să nu aducă atingere substanței dreptului la apărare. În cazul mărturiei autorului unui denunț, inculpatul nu este împiedicat să-și exercite pe deplin dreptul la apărare, un astfel de martor stând personal în fața instanței, fiind supus oricărui interogatoriu prevăzut de lege, neexistând nicio asemănare între modalitatea în care este audiat autorul unui denunț și cea în care este audiat martorul protejat, investigatorul ori colaboratorul. Prin urmare, în cazul martorilor „obișnuiți“, cum ar fi și cazul autorului unui denunț, trebuie respectat principiul egalității armelor, astfel încât procedura în ansamblu să îmbrace un caracter echitabil în raporturile dintre acuzare și apărare. ...