Decizia CCR nr. 118/2021Punctul 9

9. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia arată că, în practică, din combinarea dispozițiilor din Legea nr. 682/2002, s-a creat instituția „martorului denunțător“, ca „subspecie“ a două instituții autonome, și anume „denunțătorul“ (reglementat de dispozițiile art. 290 din Codul de procedură penală) și „martorul“ (reglementat de dispozițiile art. 114 din Codul de procedură penală). Apreciază că „martorul denunțător“ nu oferă aceleași garanții de obiectivitate și imparțialitate ca martorul obișnuit, deoarece este un martor condiționat de o dublă subiectivitate, una derivând din statutul său de denunțător, iar cealaltă derivând din beneficiul pe care il acordă legea, reprezentat de reducerea la jumătate a limitelor prevăzute de lege pentru infracțiunile pe care le-a comis. Susțin că, pe de o parte, persoana care formulează un denunț penal cu rea-credință este pasibilă de angajarea răspunderii penale atât pentru comiterea infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, cât și pentru comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă, iar, pe de altă parte, „martorul denunțător“ este o persoană profund interesată de obținerea beneficiului reducerii de pedeapsă. Apreciază că aceste două elemente, dublate de presiunea exercitată de procuror, determină lipsa de obiectivitate și bună-credință a „martorului denunțător“. Rețin că, în practică, deși „martorul denunțător“ și-a reconsiderat declarațiile date anterior, instanțele judecătorești au valorizat primele declarații ale acestuia, acestea fiind considerate suficiente pentru înlăturarea prezumției de nevinovăție. Consideră că, în acest mod, se ajunge ca soluția de condamnare să se întemeieze „în mod exclusiv sau determinant“ pe declarațiile „martorului denunțător“, cu afectarea principiilor procesului echitabil și al prezumției de nevinovăție. Totodată, susțin că se aduce atingere principiului egalității de arme între acuzare și apărare. Dacă legiuitorul a limitat de o manieră absolută libertatea judecătorului de apreciere a probatoriului în ipotezele altor martori, potențial subiectivi, ca o măsură eficientă de contrabalansare și de menținere a echilibrului între diferitele principii fundamentale care guvernează procesul penal, aceeași măsură trebuie reglementată și cu privire la „martorul denunțător“. Or, nereglementarea de către legiuitor în acest sens determină încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (3) și (5) , art. 20, art. 21 alin. (3) , art. 23 alin. (11) , art. 24 alin. (1) și art. 53. În concluzie, susțin că dispozițiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale în măsura în care nu sunt incluse în excepția de la regula libertății aprecierii probelor și ipotezele declarațiilor învinuiților, ale suspecților, ale inculpaților din acea cauză, ale martorilor, care beneficiază de exonerare de răspundere pentru faptele denunțate sau pe declarațiile celor care beneficiază de dispoziții legale de favoare pentru declarațiile date în fața organelor judiciare, ale martorului-denunțător. În plus, autorul excepției din Dosarul Curții nr. 1.310D/2018 susține că dispozițiile art. 118 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, întrucât excepția de la regula libertății probelor nu include și protecția celorlalți suspecți sau inculpați în aceeași cauză. ...