Decizia CCR nr. 50/2020Punctul 19

19. Ca urmare, nu se poate susține o lipsă de claritate a reglementării instituției colaboratorului și nici analogia, făcută, din această perspectivă, cu Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, unde Curtea a constatat neconstituționalitatea, în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituție, a sintagmei „ori de alte organe specializate ale statului“ din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală. Spre deosebire de sintagma acolo criticată și constatată ca fiind neconstituțională, sensul noțiunii de „colaborator“ este univoc. Dezvoltarea unor critici pornind de la un sens propriu atribuit de autor acestei noțiuni și care, practic, plasează într-o zonă de derizoriu nu numai ipoteza criticată, ci și întreaga instituție a colaboratorului nu poate susține neconstituționalitatea dispozițiilor art. 148 alin. (3) și (10) din Codul de procedură penală. Tot astfel, aplicarea acestor dispoziții nu poate fi controlată de Curtea Constituțională. Sub acest aspect, Curtea s-a învestit, considerându-se competentă să soluționeze excepții de neconstituționalitate în care s-au ridicat aspecte de interpretare și aplicare a legii, în situații în care s-a demonstrat o practică cvasiunanimă în sens neconstituțional, ceea ce nu este cazul în speță. Este adevărat că și doctrina în materie semnalează deficiențe în planul aplicării instituției, însă Curtea a constatat că este abilitată să intervină atunci când este sesizată cu privire la existența unei practici unitare/neunitare de interpretare și aplicare a legii, de natură a încălca exigențele Constituției, iar interpretările izolate, vădit eronate, nu pot face obiectul controlului de constituționalitate, ci al controlului judecătoresc (paragraful 20 din Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016). ...