Decizia CCR nr. 736/2019Punctul 20

20. Cât privește instanța competentă să examineze în principiu cererea de revizuire, nu are relevanță dacă hotărârea a rămas definitivă în fața primei instanțe, instanței de apel sau instanței de recurs, competența revenind întotdeauna, cu excepția cazului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală, primei instanțe. În situația în care soluția pe fond a primei instanțe diferă de cea dată de instanța superioară, prima instanța rămâne competentă chiar dacă a pronunțat o soluție de achitare a inculpatului, iar instanța ierarhic superioară o soluție de condamnare a aceluiași inculpat, și invers, întrucât în materie de revizuire competența se stabilește în raport cu instanța competentă, conform legii, să judece cauza în primă instanță, iar nu în raport cu soluția pronunțată de aceasta. O astfel de reglementare își găsește justificare tocmai în prevederile constituționale ale art. 21 referitoare la accesul liber la justiție, art. 24 referitoare la dreptul la apărare, art. 124 referitoare la înfăptuirea justiției și ale art. 129 referitoare la folosirea căilor de atac. În acest sens sunt și dispozițiile art. 459 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală, potrivit cărora sentința prin care este respinsă cererea de revizuire, după analiza admisibilității în principiu, este supusă aceleiași căi de atac ca și hotărârea la care se referă revizuirea, și dispozițiile art. 463 din același cod, conform cărora sentința prin care instanța se pronunță asupra cererii de revizuire, după rejudecarea cauzei, este supusă aceleiași căi de atac ca și hotărârea la care se referă revizuirea. O teză contrară, respectiv stabilirea prin lege a competenței instanței superioare de a soluționa cererea de revizuire, ar nega dreptul firesc la exercitarea căilor de atac împotriva unei astfel de hotărâri. ...