Decizia CCR nr. 377/2019Punctul 19

19. În continuare, Curtea reține că instanța judecătorească ce a ridicat excepția de neconstituționalitate apreciază că reglementarea condiției „relei-credințe“ nu este suficient de precisă. Referitor la acest aspect, Curtea observă că „reaua-credință“, condiție ce trebuie analizată pentru stabilirea încălcării unor obligații, este reglementată și cu raportare la alte instituții procesual penale [de exemplu, art. 215 alin. (7) , art. 217 alin. (9) , art. 221 alin. (11) , art. 318 alin. (9) din Codul de procedură penală]. Deși nedefinită la nivel legislativ, Curtea, în jurisprudența sa, a constatat că, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, sintagma „rea-credință“ are semnificația de atitudine necorectă, necinstită, iar, potrivit doctrinei, antitezei relei-credințe i se atribuie mai multe accepțiuni, și anume: obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și executarea convențiilor; convingerea unei persoane că acționează în temeiul unui drept și potrivit cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate, cinste. Valențe oarecum asemănătoare există și în plan juridic, dat fiind caracterul proeminent etic al normelor care cârmuiesc cele două concepte aflate în opoziție. Astfel, se poate concluziona că reaua-credință este o formă a vinovăției, expresia dolului, fraudei și culpei grave, având ca numitor comun viclenia, înșelăciunea și omisiunea vădit intenționată. Curtea a reținut că reaua-credință poate fi calificată ca acea atitudine a unei persoane care săvârșește un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de conviețuire socială, pe deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale. Aceasta este o atitudine psihică ce conturează o poziție subiectivă a persoanei, concretizată în faptul de a acționa cu intenție cu scopul de a încălca obligațiile impuse (Decizia nr. 439 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 2 noiembrie 2016, paragrafele 17 și 18). ...