Decizia CCR nr. 306/2019Punctul 15

15. Astfel, Curtea Constituțională a reținut că accesul liber la justiție nu înseamnă că acesta trebuie să fie în toate cazurile gratuit, în condițiile în care art. 21 din Constituție nu instituie nicio interdicție cu privire la taxele în justiție, fiind legal și normal ca justițiabilii care obțin un folos nemijlocit din activitatea desfășurată de autoritățile judecătorești să contribuie la acoperirea cheltuielilor acestora. Mai mult, în virtutea dispozițiilor constituționale ale art. 56 alin. (1) , potrivit cărora „Cetățenii au obligația să contribuie, prin impozite și prin taxe, la cheltuielile publice“, plata taxelor și a impozitelor reprezintă o obligație constituțională a cetățenilor. De asemenea, Curtea a reținut că echivalentul taxelor judiciare de timbru este integrat în valoarea cheltuielilor stabilite de instanța de judecată prin hotărârea pe care o pronunță în cauză, plata acestora revenind părții care cade în pretenții (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 418 din 28 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 552 din 24 iulie 2015). În același sens este, de altfel, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care sa statuat că o caracteristică a principiului liberului acces la justiție este aceea că nu este un drept absolut, acest drept putând fi subiectul unor limitări, atât timp cât nu este atinsă însăși substanța sa (Hotărârea din 28 mai 1985, pronunțată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit, paragraful 57). De asemenea, în Hotărârea din 19 iunie 2001, pronunțată în Cauza Kreuz împotriva Poloniei, paragraful 54, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că, în conformitate cu principiile care se degajă din jurisprudența sa, ea nu a respins niciodată ideea de impunere a unor restricții financiare cu privire la accesul unei persoane la justiție, tocmai în interesul unei bune administrări a justiției. ...