Decizia CCR nr. 175/2019Punctul 9

9. Judecătoria Mizil apreciază că excepția de neconstituționalitate este întemeiată. În acest sens arată că, neputând fi efectuate formalitățile referitoare la dreptul de preempțiune, acțiunea promovată în pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare devine inadmisibilă, fără ca promitentul-cumpărător de bună-credință să fie culpabil în vreun fel pentru această situație, întrucât condițiile care au determinat inadmisibilitatea nu erau prevăzute de lege la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare. Se mai arată că, prin aplicarea art. 5 din Legea nr. 17/2014 la situația, greu de acceptat, în care promitentul-cumpărător care și-a respectat întocmai toate obligațiile sale contractuale este silit să sufere o sancțiune pentru nerespectarea unor obligații care nu erau prevăzute de lege la data încheierii antecontractului și care, potrivit legii, oricum nu sunt în sarcina sa, ci a proprietarului, promitent-vânzător de rea-credință, se încalcă principiul tempus regit actum, prin aplicarea retroactivă a prevederilor art. 5 din lege. Se apreciază că aplicarea condițiilor prevăzute de art. 5 din Legea nr. 17/2014 antecontractelor încheiate sub semnătură privată, anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, poate conduce în definitiv la desființarea dreptului de creanță al promitentului-cumpărător, dobândit în mod valabil, și la desființarea totală a antecontractului de vânzare-cumpărare, cu toate consecințele păgubitoare pentru părți și pentru stabilitatea circuitului civil, dar în mod special pentru promitentul-cumpărător, care foarte adesea se află și în posesia terenului extravilan. Invocă jurisprudența Curții Constituționale, a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la asimilarea dreptului de creanță noțiunii de „bun“, în sensul art. 1 cuprins în Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin raportare la art. 20 din Constituție, precum și, respectiv, jurisprudența referitoare la noțiunea de „speranță legitimă“. Se mai apreciază că, dacă statul poate să priveze o persoană de un bun al său, această măsură nu poate fi dispusă decât în condițiile art. 53 din Constituție. ...