Decizia CCR nr. 137/2019Punctul 92

92. Potrivit jurisprudenței Curții, pentru emiterea unei ordonanțe de urgență este necesară existența unei stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voința Guvernului, care pune în pericol un interes public. De esența stării extraordinare este, deci, caracterul său obiectiv, în sensul că „existența sa nu depinde de voința Guvernului care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacționeze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanței de urgență“ (Decizia nr. 83 din 19 mai 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 8 iunie 1998). Cu alte cuvinte, adoptând actul normativ în regim de urgență, Guvernul nu a acționat în mod arbitrar, ca urmare a unei aprecieri bazate exclusiv pe elemente de oportunitate, prin definiție de natură subiectivă, ci a fost constrâns să acționeze în scopul contracarării unor consecințe negative care s-ar fi produs ca efect al pasivității autorității publice căreia, potrivit legii, îi revenea sarcina de a adopta măsurile necesare operaționalizării Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție. Tergiversarea procedurilor desfășurate în fața Consiliului Superior al Magistraturii se constituie într-o stare de fapt obiectivă, cuantificabilă și, mai ales, independentă de voința Guvernului, care a impus acestuia intervenția legislativă pe calea ordonanței de urgență. Ordonanța este un act cu caracter derogatoriu de la legea în vigoare, prin care s-au dispus măsurile necesare preluării competențelor privind activitatea de urmărire penală de către nou-înființata secție din cadrul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar ale cărei dispoziții au o aplicabilitate temporară, până la finalizarea concursurilor organizate pentru numirea în funcțiile de procuror-șef al Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție și a celor de execuție de procuror în cadrul secției și validarea rezultatelor acestora. ...