Decizia CCR nr. 67/2019Punctul 20

20. Având în vedere aceste considerente, o eventuală amânare a liberării condiționate a persoanei condamnate, conform art. 587 alin. (2) din Codul de procedură penală, nu reprezintă o înrăutățire a propriei situații a acesteia. Dimpotrivă, menținerea stării de detenție peste fracția de pedeapsă obligatorie, până la concurența termenului stabilit de instanța de judecată, conform textului criticat, în situația neîndeplinirii restului condițiilor prevăzute la art. 99 alin. (1) din Codul penal și, respectiv, la art. 100 alin. (1) din Codul penal, reprezintă o continuare a situației în care se află persoana condamnată, prin menținerea stării de detenție. Or, această situație nu este de natură a încălca principiul non reformatio in pejus invocat în susținerea excepției de neconstituționalitate, cu atât mai mult cu cât acesta are în vedere neînrăutățirea situației titularului unei căi de atac, iar cererea de liberare condiționată nu reprezintă o cale de atac, în sensul prevederilor legii procesual penale. În ceea ce privește contestația ce poate fi exercitată, conform art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală, aceasta este o cale de atac, potrivit dispozițiilor art. 425^1 alin. (1) din Codul de procedură penală, din perspectiva prezentei analize având relevanță doar ipoteza respingerii de către instanța de fond a cererii sau a propunerii de liberare condiționată, cu stabilirea unui anumit termen, conform art. 587 alin. (2) din Codul de procedură penală, urmată de fixarea de către tribunal, în urma soluționării contestației promovate de către persoana condamnată, a unui termen mai lung decât cel fixat de către prima instanță, după expirarea căruia cererea sau propunerea de liberare condiționată să poată fi reînnoită. Însă, această ipoteză reprezintă o problemă de aplicare a legii, respectiv a principiului mai sus enunțat, atribuție ce revine, în mod exclusiv, instanțelor judecătorești. ...