Decizia ÎCCJ nr. 242/2025 (HP)Punctul IX

IX. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție IX.1. Jurisprudența în mecanismele de unificare a practicii judiciare 39. Prin Decizia nr. 7 din 12 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 11 iunie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 120 alin. (5) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, republicată, cu modificările și completările ulterioare, personalul silvic la care fac referire aceste dispoziții beneficiază de un spor de risc de 25% din salariul de bază, în absența elaborării normelor, regulamentelor, instrucțiunilor și ghidurilor de bune practici, conform prevederilor art. 115 alin. (1) din aceeași lege. În considerentele de la paragrafele 48, 59 și 62 din această decizie s-a reținut că: „Aplicarea principiului supremației legii, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituție, presupune în situația de față că, dacă un drept sau spor a fost recunoscut unor categorii de persoane prin lege, act cu caracter normativ emis de Parlament sau de către Guvern, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, retragerea acestui drept sau spor trebuie să se facă, tot prin lege, astfel cum prevede expres art. 53 din Constituție. (...) în situația în care prin lege s-a stabilit în sarcina administrației adoptarea unei anumite reglementări normative, atunci marja de apreciere este limitată, aceasta nemaiavând dreptul de a decide dacă și când să emită un act administrativ, ci doar modul de reglementare formală, cu respectarea principiului legalității, respectiv ca actul să nu adauge la lege sau să restricționeze, acolo unde legea nu o face. (...) Or, neîndeplinirea de către o autoritate publică a unei obligații legale de a emite acte administrative cu caracter normativ nu poate conduce la suprimarea drepturilor și sporurilor prevăzute de legea în aplicarea căreia trebuiau emise normele sau amânarea îndelungată a acordării lor, atâta vreme cât legea este în vigoare.“ ... 40. Prin Decizia nr. 9 din 29 mai 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 iulie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative, aceste dispoziții sunt aplicabile în absența adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020. În considerentele de la paragrafele 102, 111 și 118-122 din această decizie s-a reținut că: „adoptarea normelor metodologice nu avea un caracter determinant pentru acordarea dreptului, adoptarea unor norme complementare de aplicare sau executare a legii nefiind absolut necesară pentru determinarea existenței înseși a dreptului. (...) În al treilea rând, dreptul de a primi această indemnizație nu este condiționat de adoptarea normelor metodologice sau de vreo altă condiție ce ar urma să fie stabilită în concret prin acestea și care să facă, astfel, necesară adoptarea de norme complementare în aplicarea și executarea legii, fără de care dreptul nu ar putea fi acordat. (...) Prin urmare, faptul că aceste norme metodologice nu au fost elaborate în termenul stabilit de lege, de 90 de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 nu poate constitui un impediment la recunoașterea acestor drepturi. Normele metodologice sunt acte administrative care au rolul de a prevedea măsuri de aplicare și punere în executare în concret a dispozițiilor actelor normative pentru care au fost emise și nu pot adăuga la lege, nu pot contrazice legea și nu pot anihila un drept recunoscut (...). Respectând ierarhia actelor normative prevăzută de Constituția României, republicată, și de art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 24/2000), normele metodologice nu pot adăuga, restrânge sau modifica dispoziția legală pe care o explicitează și a cărei executare o asigură. În acest sens, art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 prevede: «(3) Actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă.» Prin urmare, atâta vreme cât dreptul prevăzut prin lege este unul necondiționat și poate fi determinat din cuprinsul textului de lege cu suficientă claritate și precizie, simpla omisiune a autorității chemate a elabora normele de aplicare a textului de lege nu poate conduce la anularea dreptului deja recunoscut prin efectul legii. Interpretarea contrară nu poate fi acceptată întrucât sugerează neaplicarea unor dispoziții legale, clare și necondiționate, pentru simplul motiv că autoritatea abilitată de legiuitor nu a elaborat normele de aplicare a acestor dispoziții, norme care oricum nu puteau nici modifica dreptul stabilit legal și nici adăuga condiții suplimentare celor stabilite de lege. Este important de precizat că, în materia contenciosului administrativ, neîndeplinirea de către o autoritate publică a unei obligații într-un termen legal (de exemplu, nesoluționarea unei cereri în termen legal) nu stinge acea obligație, iar îndeplinirea tardivă a obligației de emitere a unui act administrativ nu constituie motiv de anulare a actului, ci, eventual, de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul creat și, după caz, poate reprezenta temei pentru atragerea răspunderii disciplinare a funcționarului public.“ ... ... IX.2. Jurisprudența Secției de contencios administrativ și fiscal 41. La nivelul Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost identificată Decizia nr. 2.374 din 9 iunie 2015, prin care s-a reținut că: în ceea ce privește avizul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale (MMFPS), Curtea a reținut în mod corect faptul că ordonatorul principal de credite constată existența condițiilor pentru aplicarea sporurilor din alt domeniu de activitate și solicită în acest sens avizul MMFPS, nefiind necesară la elaborarea ordinului în speță obținerea acestui aviz, acesta fiind necesar doar la momentul acordării sau aplicării unui anumit spor, specific altui sector de activitate, iar nu la data elaborării normelor care reglementează condițiile de acordare a sporului. Această concluzie este determinată de faptul că dispoziția care reglementează acordarea sporurilor este una generală, nefiind enumerate concret ce categorii de sporuri se pot acorda, astfel încât s-a considerat necesar un control al modului de acordare a sporurilor, pentru eliminarea abuzurilor din partea inițiatorilor și pentru o aplicare unitară a acestora în toate instituțiile de apărare, ordine publică și siguranță națională. Avizul MMFPS este necesar la identificarea și acordarea unor sporuri noi personalului din penitenciare, iar nu la elaborarea normelor de aplicare de către ordonatorul principal de credite. ... ... ...