Decizia CCR nr. 26/2019Punctul 8

8. Autoritățile publice constituționale ce pot fi părți în cadrul unui conflict juridic de natură constituțională Potrivit art. 146 lit. e) din Constituția României „Curtea Constituțională soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice“. Textul constituțional al art. 146 lit. e) operează o distincție între două categorii de subiecte de drept: titularii dreptului de a sesiza Curtea Constituțională, enumerați expres de norma constituțională, respectiv autoritățile publice care pot avea calitatea de parte în conflict, și are ca scop delimitarea calităților procesuale ale acestora în cauza dedusă judecății Curții. Astfel, prima categorie, prin formularea cererii de sesizare a Curții, acționează în virtutea dreptului conferit de Constituție, fără a dobândi calitatea procesuală de parte a conflictului, în vreme ce a doua categorie dobândește calitatea procesuală de parte a conflictului. Subiectele de drept pe care Legea fundamentală, în art. 146 lit. e) , le îndrituiește a sesiza Curtea sunt limitativ prevăzute, respectiv acestea sunt Președintele României, președinții celor două Camere ale Parlamentului, prim-ministrul și președintele Consiliului Superior al Magistraturii. Practic, dispoziția constituțională nu distinge, după cum autoritățile pe care aceste subiecte de drept le reprezintă, sunt sau nu părți în conflictul cu care sesizează Curtea. Sub aspectul titularului dreptului de a sesiza Curtea Constituțională, instanța de contencios constituțional a dezvoltat o bogată jurisprudență (Decizia nr. 270 din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008, Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 28 noiembrie 2012, Decizia nr. 460 din 3 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 decembrie 2013, Decizia nr. 261 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 17 aprilie 2015, Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 14 martie 2017, paragraful 55, sau Decizia nr. 757 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2018, paragraful 59, sau Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 7 iunie 2018, paragrafele 53 și 54). De asemenea, potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale [a se vedea Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, paragraful 55], autoritățile publice care ar putea fi implicate într-un conflict juridic de natură constituțională sunt numai cele cuprinse în titlul III din Constituție, și anume: Parlamentul, alcătuit din Camera Deputaților și Senat, Președintele României, ca autoritate publică unipersonală, Guvernul, organele administrației publice centrale și ale administrației publice locale, precum și organele autorității judecătorești [Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 7 noiembrie 2017, paragraful 58], respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii [Decizia nr. 988 din 1 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 784 din 24 noiembrie 2008]. Este adevărat că, potrivit art. 1 din Legea nr. 14/1992, „activitatea Serviciului Român de Informații este controlată de Parlament. Anual sau când Parlamentul hotărăște, directorul Serviciului Român de Informații prezintă acestuia rapoarte referitoare la îndeplinirea atribuțiilor ce revin Serviciului Român de Informații, potrivit legii. În vederea exercitării controlului concret și permanent, se constituie o comisie comună a celor două Camere. Organizarea, funcționarea și modalitățile de exercitare a controlului se stabilesc prin hotărâre adoptată de Parlament“. Potrivit art. 1 alin. (3) din Hotărârea Parlamentului României nr. 30/1993 privind organizarea și funcționarea Comisiei comune permanente a Camerei Deputaților și Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 371 din 18 mai 2017, cu modificările și completările ulterioare, „Comisia veghează la îndeplinirea de către Serviciul Român de Informații a misiunilor ce îi revin în conformitate cu prevederile legale în vigoare și efectuează un control concret și permanent asupra activităților Serviciului Român de Informații“. În exercitarea controlului concret și permanent asupra Serviciului Român de Informații, potrivit art. 5 din hotărâre, comisia se informează permanent și sistematic cu privire la organizarea și desfășurarea activității Serviciului Român de Informații, verifică concordanța activității Serviciului Român de Informații cu Strategia națională de apărare, precum și cu politicile și strategiile de securitate aprobate, monitorizează modul de îndeplinire de către Serviciul Român de Informații a cerințelor legale în ceea ce privește măsurile care presupun restrângerea exercițiului drepturilor și libertăților cetățenești. Totodată, potrivit art. 12 din Hotărârea nr. 30/1993, „lucrările și actele comisiei se supun prevederilor Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, cu modificările și completările ulterioare“. Așadar, unica competență a comisiei parlamentare menționate mai sus este aceea de a verifica activitatea Serviciului Român de Informații, de a realiza, în concret, un control parlamentar asupra unei entități aparținând puterii executive. Or, Comisia parlamentară de control a activității SRI nu a reținut, de-a lungul timpului, nicio neregulă concretă legată de existența protocoalelor, despre a căror existență a cunoscut, în virtutea obligației de supervizare. În sensul celor menționate mai sus invocăm, cu titlu de exemplu, concluzia la care această comisie a ajuns cu prilejul verificării activității SRI pentru anul 2014 și care este concretizată în raportul întocmit în acest sens, respectiv: „Comisia a constatat că Serviciul Român de Informații în anul 2014 și-a desfășurat activitatea cu respectarea strictă a prevederilor constituționale, a reglementărilor naționale în materie, precum și a normelor naționale, comunitare și internaționale referitoare la protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului, fapt ce a asigurat legalitatea și corectitudinea proiectelor de realizare a securității naționale“. Constatări similare se regăsesc și în Rapoartele aceleiași Comisii comune parlamentare, care au vizat activitatea Serviciului Român de Informații în anii 2011 și 2012. În opinia majoritară s-a susținut că textul art. 146 lit. e) din Constituție conferă Curții Constituționale nu numai atribuția de a constata existența conflictelor juridice de natură constituțională, ci și pe aceea de a soluționa aceste conflicte. Prin urmare, s-a mai arătat că, în exercitarea acestei atribuții, instanța de contencios constituțional aplică o procedură în două trepte, și anume analiza existenței conflictului juridic de natură constituțională și, în măsura unui răspuns afirmativ, indicarea conduitei de urmat de către autoritățile publice implicate în conflict. Deși instanța de contencios constituțional a decis că protocolul încheiat în anul 2009 între PICCJ și SRI încalcă Constituția, iar protocolul încheiat în anul 2016, între aceleași instituții, dar având alți semnatari în calitate de conducători ai celor două instituții, încalcă parțial Constituția și, deși a apreciat că și Parlamentul, alături de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ar fi încălcat Constituția - prin lipsa unui control efectiv pe care Comisia parlamentară asupra activității Serviciului Român de Informații se impunea a-l efectua și prin votarea, chiar de către Parlament, a rapoartelor de activitate a Serviciului Român de Informații, care conțineau referiri la încheierea și conținutul protocoalelor -, soluția pronunțată nu conține nicio referire la faptul că Parlamentul, în calitate de legiuitor, ar trebui să facă ceva, să acționeze într-un anume mod, ci, din contră, statuează drept cale de rezolvare a așa-zisului conflict, doar ca instanțele de drept comun și, respectiv, parchetele să efectueze verificări, să respecte și să judece în cauzele/dosarele aflate în curs de judecată sau de urmărire penală, conform Codului de procedură penală, respectiv să constate în ce măsură s-a produs o încălcare a dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală și să dispună măsurile legale corespunzătoare, ceea ce acestor organe judiciare oricum le incumba ca obligație, conform atribuțiilor stabilite prin legile lor de organizare și funcționare. * Pentru toate aceste considerente apreciem că, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin încheierea celor două protocoale de colaborare cu Serviciul Român de Informații, și-a exercitat competențele prevăzute de Constituție și lege, fără să își aroge competențe care, potrivit Constituției, să aparțină Parlamentului, astfel că nu se poate pune în discuție o eventuală încălcare a principiului colaborării loiale între puterile statului, astfel cum acest principiu a fost dezvoltat și explicitat în jurisprudența Curții Constituționale ca reprezentând o prelungire a principiului separației și echilibrului puterilor în stat (a se vedea, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010, Decizia Curții Constituționale nr. 1 din 4 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 23 februarie 2011, Decizia nr. 460 din 13.11.2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 09.12.2013, Decizia nr. 261 din 08.04.2015, paragraful 49, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 17.04.2015, Decizia nr. 68 din 27.02.2017, paragraful 123, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 14.03.2017, și Decizia nr. 611 din 03.10.2017, paragraful 139, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 07.11.2017). * * * Față de toate aspectele menționate mai sus, considerăm că: – în cauză nu a existat și nu există un conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de-o parte, și Parlamentul României, Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, pe de altă parte, deoarece nu sunt întrunite elementele constitutive ale unui conflict juridic de natură constituțională, astfel cum acestea au fost stabilite în jurisprudența Curții, în cadrul fixat chiar de instanța de contencios constituțional pentru acest tip de cauze; ... – conduita Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de a încheia protocoale cu Serviciul Român de Informații nu a fost de natură a determina un blocaj instituțional, întrucât, prin conținutul lor, aceste protocoale nu au reprezentat decât o detaliere a modului în care fiecare dintre cele două instituții se impunea a-și exercita atribuțiile conferite de lege în domeniile menționate expres în cele două protocoale, astfel că: ... – nu s-a putut stabili o depășire din partea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a limitelor de competență pe care legea i le conferă; ... – nu s-a putut stabili o imixtiune din partea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în competențele conferite de Legea fundamentală Parlamentului României; ... – nu s-a putut stabili o încălcare a principiului cooperării loiale între autorități din partea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. ... ...