Decizia CCR nr. 1/2019Punctul 19

19. Învederează, totodată, că scopul Directivei 2014/17/UE nu este nici pe departe limitarea libertății contractuale a părților contractului și nici instaurarea unei prezumții absolute că dezechilibrele contractuale pot apărea doar în favoarea consumatorilor. Prin dispozițiile pe care le cuprinde, Legea nr. 77/2016 este contrară Directivei 2014/17/UE a Parlamentului European și a Consiliului, aceasta din urmă reglementând într-un mod proporțional, adecvat și cu respectarea exigențelor principiului neretroactivității posibilitatea stingerii obligațiilor rezultate din contractele de credit prin darea în plată a bunului imobil. De altfel, considerentul (58) al directive stipulează faptul că „statele membre trebuie să permită creditorilor să rezilieze contractul de credit în cazul în care se poate stabili că consumatorul a furnizat în mod deliberat informații neconforme sau falsificate la momentul efectuării evaluării bonității sau că nu a furnizat intenționat unele informații care ar fi avut drept rezultat o evaluare a bonității negativă sau în cazul în care există alte motive întemeiate, compatibile cu dreptul Uniunii.“ Apreciază, astfel, că scopul directivei este diferit de cel al Legii dării în plată, aplicarea în timp a directivei fiind stabilită în mod diferit de cea a legii criticate, iar măsurile de implementare a legii sunt inutile și contrare regulii proporționalității. Menționează că unicul text al directivei care se referă la posibilitatea stingerii obligației izvorâte din contractele de credit prin darea în plată a imobilului este cel prevăzut la art. 28 „Arierate și executare silită“, însă, spre deosebire de textul național, norma de drept a Uniunii este proporțională și prezintă un caracter adecvat pentru atingerea scopului directivei. Este proporțională pentru că reglementează nu doar dreptul debitorilor de a stinge datoria prin darea în plată a bunului, dar și compensațiile juste și echitabile la care este îndrituit creditorul într-o atare ipoteză. Totodată, arată că textul Directivei clarifică și un aspect esențial, și anume faptul că returnarea sau transferul bunului către creditor poate fi agreată exclusiv de către părți și nu poate reprezenta o măsură de ingerință a statului în libertatea contractuală. ...