Decizia CCR nr. 685/2018Punctul 4

4. Obiectul verificărilor Curții în cadrul prezentei cereri de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională Față de jurisprudența Curții Constituționale relevată anterior și prin care au fost definite, determinate trăsăturile conflictului juridic de natură constituțională, precum și cerința ca acestea să fie întrunite, în mod cumulativ, vom examina în continuare, în raport de actele și lucrările dosarului, dacă aspectele invocate în prezenta cerere de către autorul sesizării și calificate de acesta ca fiind generatoare ale unui conflict juridic de natură constituțională se circumscriu sau nu dispozițiilor art. 146 lit. e) din Constituția României. Conflictul juridic de natură constituțională între două sau mai multe autorități poate privi conținutul ori întinderea atribuțiilor lor decurgând din Constituție, nu și competențe prevăzute de texte infraconstituționale. 4.1 Cadrul normativ de rang constituțional și infraconstituțional care normează competențele părților aflate în conflict Potrivit art. 126 alin. (1) -(4) din Constituție: (1) Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești, stabilite de lege. (2) Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. (3) Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale. (4) Compunerea Înaltei Curți de Casație și Justiție și regulile de funcționare ale acesteia se stabilesc prin lege organică. În mod constant, în jurisprudența sa (a se vedea Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, paragraful 117 teza a II-a, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018, și Decizia nr. 497 din 23 iunie 2015, paragraful 18, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 580 din 3 august 2015), Curtea Constituțională a statuat că stabilirea normelor privind structura instanțelor de judecată, secțiile și completurile specializate din cadrul acestora sau compunerea completurilor de judecată cad în competența de reglementare a legiuitorului ordinar. Acesta are o marjă semnificativă de apreciere în virtutea dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 126 alin. (1) , care se referă la „instanțele judecătorești stabilite de lege“, precum și în art. 126 alin. (4) , potrivit cărora „Compunerea Înaltei Curți de Casație și Justiție și regulile de funcționare ale acesteia se stabilesc prin lege organică.“ Pronunțându-se asupra unei propuneri legislative privind revizuirea Constituției României în sensul ca, prin lege organică distinctă, să fie reglementate compunerea, organizarea și regulile de funcționare ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, paragraful 361, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, a constatat că „nu se justifică o reglementare distinctă a acestei instanțe, întrucât, pe de o parte, ea este supusă acelorași reguli generale de organizare și funcționare cărora li se supun toate instanțele judecătorești, iar, pe de altă parte, rațiuni de reglementare unitară a organizării și funcționării instanțelor judecătorești, respectiv de eficiență a acestui sistem, susțin soluția legislativă existentă în prezent, a unei legi unice de organizare și funcționare a tuturor instanțelor judecătorești.“ În aceste condiții, organizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție face obiect al reglementării conținute în Capitolul I - „Înalta Curte de Casație și Justiție“ al Titlului II - „Instanțele judecătorești“ din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, modificată și completată. Modalitatea concretă de constituire a Completurilor de 5 Judecători face obiectul dispozițiilor Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, mai exact al prevederilor art. 32 și art. 33 din lege, integrându-se astfel într-o reglementare destinată organizării instanțelor judecătorești, adoptată de legiuitorul ordinar. Acestor dispoziții li se adaugă cele conținute în Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1076 din 30 noiembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare. ... 4.2. Atribuțiile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificări, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție aprobă Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă, precum și statele de funcții și de personal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Atribuțiile de aprobare a Regulamentului privind organizarea și funcționarea administrativă a instanței supreme sunt atribuții ale Colegiului de conducere care se nasc din lege, și nu în baza unor prerogative constituționale. În plus, aceste atribuții nu sunt o formă de exercitare a atribuțiilor constituționale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv acelea de a înfăptui justiția și de a asigura o interpretare și aplicare unitară a legii, așa cum se statuează prin dispozițiile art. 126 alin. (1) și (3) din Constituția României, conform cărora justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege, iar Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale. Aceste competențe constituționale se realizează doar prin completurile de judecată ce funcționează în cadrul instanței supreme, iar nu prin Colegiul de conducere care are atribuții pur administrative. Totodată, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție dezbate și aprobă măsurile necesare pentru buna desfășurare a activității Înaltei Curți de Casație și Justiție. Colegiul de conducere nu tranșează niciodată asupra unui litigiu cu caracter civil și nici asupra vreunei acuzații în materie penală. Sub acest aspect, deși Colegiul de conducere are atribuții administrative prevăzute de lege în ceea ce privește aprobarea numărului și compunerii completurilor de 5 judecători, cea care stabilește cu privire la legalitatea constituirii completului învestit cu soluționarea unei cauze este instanța judecătorească. Codurile de procedură reglementează remedii în eventualitatea greșitei compuneri a completurilor de judecată. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 503 alin. 2 pct. 1 din Codul de procedură civilă, hotărârile instanței de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când au fost date de o instanță cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței, iar potrivit art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală, se poate face contestație în anulare împotriva hotărârilor penale definitive, atunci când instanța nu a fost compusă potrivit legii. Mai mult decât atât, excepția nelegalei constituiri a completului de judecată poate fi invocată oricând de instanță din oficiu și de părțile din raportul juridic dedus judecății. ... 4.3. Adoptarea de către Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție a Hotărârii nr. 89 din 4 septembrie 2018 Intrarea în vigoare, la data de 23 iulie 2018, a Legii nr. 207/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 20 iulie 2018, a adus o modificare importantă în privința compunerii Completurilor de 5 judecători, în sensul stabilirii, cu claritate, a regulii desemnării prin tragere la sorți a tuturor membrilor acestor completuri, fără a modifica, însă, și regula potrivit căreia aprobarea numărului și a compunerii acestor completuri se face la începutul fiecărui an, astfel cum prevăd dispozițiile alineatului (1) al aceluiași articol. Legiuitorul nu a prevăzut nici norme tranzitorii care să stabilească o derogare de la norma constituirii la începutul anului a Completurilor de 5 judecători. În aceste condiții, Colegiul de conducere al instanței supreme a trebuit să stabilească, conform competențelor sale, dacă legea nouă afectează sau nu, prin dispozițiile sale, continuitatea completurilor de 5 judecători, existente deja și care funcționau la Înalta Curte de la începutul anului 2018, în ambele materii - penală și civilă. Prin Hotărârea nr. 89 din 4 septembrie 2018, Colegiul de conducere al instanței supreme a stabilit că: d. analizând dispozițiile art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, modificată și completată prin Legea nr. 207/2008, cu referire la activitatea Completurilor de 5 judecători, cu majoritate, constată că dispozițiile noii legi sunt norme de organizare ce vizează formațiuni de judecată cu reglementare specifică, constituite «la începutul fiecărui an» și, în absența unei norme tranzitorii, devin aplicabile începând cu data de 1 ianuarie 2019 ... Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Colegiul său de conducere, nu a făcut altceva decât să interpreteze dispozițiile unei legi noi, de modificare a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în limitele competențelor conferite de lege, în scopul aplicării acestor dispoziții la momentul prevăzut de legea astfel modificată - la începutul fiecărui an, și nu în cursul anului, pentru că, în caz contrar, ar fi afectat principiul continuității completurilor de judecată de 5 judecători, în lipsa unei dispoziții tranzitorii exprese. O interpretare contrară ar conduce la situații inacceptabile, în care orice pretinsă neaplicare sau aplicare pretins greșită a dispozițiilor unei legi (nu a Constituției României), unei situații de fapt specifice, stabilite într-un anumit dosar, să poată face obiectul unei sesizări pentru soluționarea unui pretins conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească și autoritatea legislativă. Prin emiterea Hotărârii nr. 89 din 4 septembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Colegiul său de conducere, nu și-a arogat o competență de legiferare și, prin urmare, nu a încălcat competența Parlamentului României de a legifera, ci, pur și simplu, a emis un act în temeiul atribuțiilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și de art. 19 lit. j din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 876 din 25 septembrie 2004, cu modificările și completările ulterioare. Pe de altă parte, Hotărârea nr. 89 din 4 septembrie 2018 a Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nu privește conținutul ori întinderea atribuțiilor acestuia decurgând din Constituție, fiind un act administrativ realizat în baza unei legi infraconstituționale, respectiv a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Prin urmare, nașterea situației presupus conflictuale aduse pe rolul Curții Constituționale în prezentul dosar nu rezidă în mod direct în textul Constituției. Această hotărâre a Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție vizează, fără putință de tăgadă, măsuri organizatorice adoptate în exercitarea atribuțiunilor conferite Colegiului, prin Legea nr. 304/2004 și regulamentul propriu, iar nu un act jurisdicțional, în emiterea căruia Înalta Curte de Casație și Justiție să fi acționat în realizarea unei prerogative constituționale, respectiv aceea de înfăptuire a justiției. Hotărârea Colegiului nu face decât să respecte textul de lege, respectiv art. 32 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat și adoptat de puterea legiuitoare, nefiind vorba despre un refuz de a aplica o normă legală în cadrul activității de înfăptuire a actului de justiție, care să determine o depășire a atribuțiilor prevăzute de art. 126 din Constituție, ci de adoptarea unor măsuri de organizare a activității Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv constituirea Completurilor de 5 judecători, potrivit textelor de lege modificate, cu respectarea elementului temporal indicat în cuprinsul alin. (1) al art. 32 din Legea nr. 304/2004. Modul în care Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție a respectat legea în adoptarea hotărârii în discuție poate face exclusiv obiectul analizei instanțelor judecătorești. Cu privire la acest aspect, Curtea Constituțională a arătat, prin Decizia nr. 108/05.03.2014, publicată în Monitorul oficial al României nr. 257 din 9 aprilie 2014, că, „deși prin neîndeplinirea unei obligații ce izvorăște dintr-un act normativ inferior Constituției (..) s-a născut un conflict juridic, acesta nu poate fi asimilat unuia de natură constituțională. Altfel spus, neîndeplinirea unor obligații de sorginte legală nu generează automat un conflict juridic de natură constituțională, întrucât eventuala ignorare a unei astfel de competențe (...) nu reprezintă eo ipso o problemă de constituționalitate, ci una de legalitate, pentru că raportul acestora poate fi cenzurat în fața instanțelor de judecată.“ Prin urmare, Curtea Constituțională, prin decizia mai sus menționată, și-a delimitat strict competența constituțională, statuând că „(...) nu poate da dezlegare unor probleme litigioase care intră în competența altor autorități și instituții publice, motiv pentru care modul de interpretare și aplicare al dispozițiilor legale incidente intră în sfera de înfăptuire a actului de justiție cu condiția ca instanțele judecătorești să fie sesizate prin acțiuni specifice.“ Curtea Constituțională a mai arătat, în aceeași decizie, că intervenția Curții devine legitimă doar atunci când „autoritățile și instituțiile publice menționate în Titlul III din Constituție ignoră sau își asumă competențe constituționale de natură a crea blocaje ce nu pot fi înlăturate în alt mod. Aceasta este esența unui conflict juridic de natură constituțională.“ ... 4.4. Completurile de 5 judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție Completurile de 5 judecători, ca formațiuni jurisdicționale ce își desfășoară activitatea în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, au fost înființate în anul 2010, prin modificarea intervenită asupra Legii nr. 304/2004 prin dispozițiile art. III pct. 5 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor. În forma reglementării inițiale a Completurilor de 5 judecători, compunerea acestora - în sensul desemnării judecătorilor care fac parte din aceste completuri - era un atribut al președintelui instanței supreme sau, în lipsa acestuia, a vicepreședintelui acestei instanțe, legea lăsându-i practic acestuia o libertate totală în alegerea modalității de concretizare a acestei prerogative. Înalta Curte de Casație și Justiție - așa cum a susținut în punctul de vedere înaintat Curții Constituționale - cu privire la Completurile de 5 judecători, a adoptat, prin intermediul Hotărârii Colegiului de conducere nr. 24 din 25 noiembrie 2010 pentru modificarea și completarea Regulamentului privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 819 din 8 decembrie 2010, regula desemnării judecătorilor Completurilor de 5 judecători, prin tragere la sorți. De altfel, instanța supremă a fost inițiatorul adoptării regulii tragerii la sorți a judecătorilor ce compun Completurile de 5 și, astfel, cea care a dat sensul de „tragere la sorți“ noțiunii de „desemnare“ cuprinse în textul art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. A mai susținut instanța supremă că, după publicarea Legii nr. 255/2013 în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 515 din 24 august 2013 - lege de modificare a Legii nr. 304/2004 - Colegiul de conducere al instanței supreme s-a confruntat cu serioase probleme de interpretare și de aplicare a dispozițiilor art. 32 și art. 33 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, deoarece aceste dispoziții nu se coroborau între ele și nici cu alte texte din lege și cuprindeau reglementări imprecise, astfel încât a trebuit să ia măsuri organizatorice de natură a face funcționale și aplicabile cele două texte de lege și de a înlătura blocarea activității de judecată a Completurilor de 5 judecători. Dacă norma juridică ar fi fost clară și precisă nu s-ar fi impus luarea unor astfel de măsuri. Culpa legiuitorului care a legiferat confuz nu poate fi acum imputată Înaltei Curți, care era obligată să pună în aplicare norme neclare și contradictorii între ele. Astfel, deși art. 19 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 prevedea, în termeni lipsiți de echivoc, că în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție funcționează 4 completuri de 5 judecători - două în materie penală și alte două în materie civilă -, articolul 32 prin forma modificată a alineatelor (1) , (2) și (4) impunea constituirea unui număr nelimitat de completuri de judecată în materie penală și doar două în materie nonpenală, deși activitatea instanței supreme este covârșitor nonpenală. Un lucru nou și inexplicabil introdus prin modificările art. 32 se referea la faptul că numai președintele Secției penale avea competența de a propune Colegiului de conducere numărul și compunerea Completurilor de 5 judecători, inclusiv în materie civilă, deși la nivelul instanței supreme existau 4 secții (Secția I Civilă, Secția Comercială - în prezent Secția a II-a Civilă -, Secția de contencios administrativ și fiscal și Secția Penală), fiecare secție fiind condusă de câte un președinte de secție. În plus, președintele Secției penale, potrivit art. 32 alin. (5) , părea a fi conducătorul de drept al tuturor Completurilor de 5 judecători, inclusiv în materie civilă, ceea ce era de natură a încălca principiul specializării judecătorilor, lucru cu atât mai inexplicabil cu cât președinții secțiilor civile erau excluși, cu desăvârșire și fără nicio justificare, de la conducerea Completurilor de 5 judecători în materie civilă, iar președintele și vicepreședinții Curții ar fi urmat să conducă completurile, doar dacă ar fi fost trași la sorți; potrivit aceleiași reglementări, părea că nici decanul de vârstă (decanul de vârstă al instanței, în lipsa oricărei alte precizări) nu trebuie desemnat prin tragere la sorți, fiind și el conducător de drept al Completurilor de 5 judecători. Nici în ceea ce privește decanul de vârstă nu s-ar fi respectat principiul specializării judecătorilor, pentru că, având vocația de a conduce de drept toate completurile de 5 judecători, decanul de vârstă penalist putea conduce completuri de 5 judecători în materie civilă și, invers, decanul de vârstă civilist putea conduce Completuri de 5 judecători în materie penală. În plus, art. 32 părea că include președintele și vicepreședinții în tragerea la sorți și era în totală contradicție cu dispozițiile art. 33 care erau categorice în a dispune că președintele instanței și, în lipsa acestuia, vicepreședinții conduc de drept Completurile de 5 judecători. S-a mai susținut de instanța supremă că: – în aceste condiții, Colegiul de conducere, constatând că dispozițiile art. 32 din Legea nr. 304/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 255/2013, erau în totală contradicție cu dispozițiile art. 33 din aceeași lege, că dispozițiile art. 33 lăsau fără conținut dispozițiile art. 32, iar dispozițiile art. 32 lăsau fără conținut dispozițiile art. 33 din Legea nr. 304/2004, a trebuit să ia acele măsuri organizatorice - contestate în prezent de autorul sesizării - apte de a da satisfacție celor două articole contradictorii (art. 32 și art. 33) din Legea nr. 304/2004, astfel încât acestea să capete un sens, să fie aplicabile și să nu blocheze activitatea de judecată a Completurilor de 5 judecători; ... – Înalta Curte de Casație și Justiție nu a fost singura care a oferit această interpretare textului art. 32 din Legea nr. 304/2004. ... A mai susținut Înalta Curte de Casație și Justiție că însuși prim-ministrul Guvernului, prin ministerul său de resort, respectiv prin Ministerul Justiției, oferea, cel puțin la momentul anului 2017, aceeași interpretare. Astfel, așa cum rezultă de pe pagina oficială de internet a Ministerului Justiției, potrivit proiectului Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, transmis spre avizare, de către ministrul justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, la data de 30 august 2017, modificarea legislativă aferentă articolului 32 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 propunea următorul conținut: „Completul de 5 judecători este prezidat de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, de unul dintre cei doi vicepreședinți sau de unul dintre președinții de secție“. Potrivit Expunerii de motive însoțitoare a acestui proiect legislativ, inițiatorul preconiza exclusiv „reglementarea, în sensul clarificării, a unor aspecte care privesc organizarea și funcționarea Înaltei Curți de Casație și Justiție“. Or, acest lucru - susține instanța supremă - reprezintă cea mai clară dovadă a faptului că interpretarea instanței supreme nu era una singulară, ci era îmbrățișată chiar de către autoritatea care o acuză în prezent de o voită încălcare a unui înțeles al textului de lege în discuție. De asemenea, s-a mai arătat de președintele instanței supreme, în cuvântul acordat în ședința publică de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională, că, în cadrul dezbaterilor parlamentare ce au avut loc asupra propunerilor de modificare a art. 32 din Legea nr. 304/2004 (a se vedea C.D.ul cu înregistrarea dezbaterilor parlamentare, depus la dosar de către Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție), finalizate prin adoptarea Legii nr. 207/2018, membrii corpului legislativ au subliniat că noutatea pe care o aduce art. 32, astfel modificat, constă în faptul că președintele și vicepreședintele instanței supreme nu vor mai putea face parte din completurile de 5 judecători decât dacă vor fi trași la sorți. Abia prin modificările aduse prin Legea nr. 207/2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 636 din 20.07.2018, textele au devenit mai clare, urmare a introducerii în corpul art. 32 a alineatului (6) , conform căruia „în cazul în care niciunul dintre aceștia (s.n. Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, unul dintre cei 2 vicepreședinți sau președinții de secție) nu a fost desemnat să facă parte din completurile de 5 judecători, completul este prezidat, prin rotație, de fiecare judecător, în ordinea vechimii in magistratură a acestora.“ ... 4.5. Decizia Curții Constituționale nr. 68 din 22 februarie 2018 Susținerile din cererea de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională privitoare la o înfrângere de către Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție a voinței Curții Constituționale, exprimată în Decizia nr. 68 din 22 februarie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 1.707D/2016, decizie publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 533 din 27.06.2018, referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și ale art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, sunt neîntemeiate. Prin decizia mai sus menționată, instanța de contencios constituțional a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de D.D.D. și a constatat că dispozițiile art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii sunt constituționale, în raport cu criticile formulate. Curtea Constituțională, în limitele sesizării, a fost învestită, în dosarul menționat mai sus, doar cu analiza de constituționalitate a dispozițiilor art. 32 din Legea nr. 304/2004, fără a se pronunța cu privire la constituționalitatea art. 33 din aceeași lege sau cu privire la necorelarea celor două texte contradictorii care necesitau interpretare. În plus, contrar celor susținute de autorul cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională analizate, Înalta Curte de Casație si Justiție nu a refuzat să se conformeze celor statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 68/2018, câtă vreme despre un astfel de refuz se putea vorbi doar în condițiile în care la nivelul instanței supreme ar mai fi avut loc, ulterior pronunțării acestei decizii, o desemnare a judecătorilor ce compun Completurile de 5, cu aplicarea textului alineatului (5) al art. 32, într-un sens diferit de cel dat de Curtea Constituțională. Astfel, prin raportare la regula anualității care guvernează funcționarea Completurilor de 5 judecători, în condițiile în care de la momentul publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 68/2018 nu a mai avut loc o altă stabilire a Completurilor de 5 judecători, și cum efectele unei astfel de decizii au putere doar pentru viitor, susținerile privitoare la încălcarea acestei decizii sunt în mod evident neîntemeiate. Pe de altă parte, forța obligatorie a deciziilor Curții Constituționale este asociată de Legea fundamentală numai cazurilor de admitere a excepțiilor sau obiecțiilor de neconstituționalitate, iar nu și cazurilor de respingere a acestora, așa cum a procedat instanța de contencios constituțional, prin Decizia nr. 68 din 22 februarie 2018. Un efect obligatoriu al considerentelor Deciziei nr. 68 din 22 februarie 2018 a Curții Constituționale s-ar fi produs dacă acestea făceau corp comun cu un dispozitiv de admitere a excepției de neconstituționalitate. Numai în situația în care excepția de neconstituționalitate ar fi fost admisă, obiectul acesteia intrând în sfera de competență a Curții Constituționale, și s-ar fi constatat o încălcare a Constituției, ar fi putut lua naștere obligația legiuitorului, impusă de art. 147 alin. (4) din Constituție, de a pune în acord normele legale neconstituționale cu prevederile Constituției, în sensul precizat de Curte. ... 4.6. Cu privire la nesocotirea dreptului la un proces echitabil, expresie a art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a art. 21 alin. (3) din Constituție - invocată de autorul sesizării, sub aspectul lipsei de imparțialitate a instanței, prin modul de constituire a Completurilor de 5 judecători -, arătăm următoarele: Potrivit art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil. Referitor la imparțialitatea magistratului, ca garanție a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin Hotărârea din 1 octombrie 1982, pronunțată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că imparțialitatea poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate subiectivă, și un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate obiectivă (paragraful 30). Această definiție este reluată și în Hotărârea din 24 mai 1989, pronunțată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului arată că imparțialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară (paragraful 47). În schimb, aprecierea obiectivă a imparțialității constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naștere unor suspiciuni de lipsă de imparțialitate (Hotărârea din 15 decembrie 2005, pronunțată în Cauza Kyprianou împotriva Ciprului, paragraful 121). Prezumția de imparțialitate a judecătorilor care fac parte din Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție nu poate fi înlăturată prin simplul fapt că aceștia ocupă și funcții de conducere. Potrivit art. 53 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, „Președintele, vicepreședintele și președinții de secții ai Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt numiți (…), dintre judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție care au funcționat la această instanță cel puțin 2 ani (…)“. Chiar dacă ocupă și o funcție de conducere, judecătorul care face parte din Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție are aceleași obligații ca și ceilalți judecători care nu ocupă funcții de conducere și este ținut, ca toți ceilalți judecători, de cerințele de independență și de imparțialitate. Astfel, critica privind încălcarea imparțialității judecătorului care intră în compunerea Completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție și care deține și funcția de președinte sau vicepreședinte al instanței este neîntemeiată. Dimpotrivă, potrivit condițiilor stabilite de lege, numirea unui judecător într-o funcție de conducere - atât la Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și la celelalte instanțe de judecată - presupune cu necesitate, pe de o parte, o foarte bună pregătire profesională a acestuia, în raport cu nivelul instanței, precum și faptul că judecătorul a demonstrat exigență deosebită în îndeplinirea atribuțiilor profesionale, iar pe de altă parte, asumarea responsabilității exercitării funcției de conducere, ambele condiții formând astfel un ansamblu integrat de cerințe ce conturează statutul funcției respective (a se vedea, în acest sens, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, art. 48-56), astfel că deținerea de către un judecător și a funcției de președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție sau de vicepreședinte al acestei instanțe nu conduce de plano la concluzia că ar fi lipsit de imparțialitate. Curtea de la Strasbourg a subliniat că, în cazul în care cel puțin jumătate din membrii care compun o „instanță“ - incluzând și persoana care o prezidează, având drept de vot - sunt judecători, există un puternic indiciu de imparțialitate (Cauza Le Compte, Van Leuven și De Meyere c. Belgiei, 23 iunie 1981, par. 58; Cauza Oleksandr Volkov c. Ucrainei, cererea nr. 21.722/11, 9 ianuarie 2013, paragraful 109). Or, raportat la acest standard reținut în jurisprudența europeană, o instanță compusă, în integralitate, din 5 judecători ai Înaltei Curți de Casație și Justiție nu poate fi considerată lipsită de imparțialitate dacă „doar“ 4 dintre aceștia (majoritari) sunt desemnați prin tragere la sorți, presupunând că această ipoteză faptică ar fi corectă. Având în vedere toate împrejurările relevate anterior constatăm că: – toate aspectele pe care autorul sesizării le înfățișează ca fiind cauze generatoare ale unui conflict juridic de natură constituțională nu rezidă, în mod direct, din textul Constituției, ci constituie, în realitate, critici aduse modalității de interpretare și aplicare de către Colegiul de conducere al instanței supreme a dispozițiilor art. 32 și art. 33 din Legea nr. 304/2004, republicată, după intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2013 și, respectiv, după intrarea în vigoare a Legii nr. 207/2018, deci a unor acte normative subsecvente Constituției; ... – conflictul juridic dedus judecății instanței de contencios constituțional nu satisface cerința de a decurge dintr-o normă de rang constituțional, ci privește modalitatea concretă de interpretare și aplicare a unor dispoziții dintr-un act normativ de rang inferior Constituției, respectiv Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, modificată succesiv prin Legea nr. 255/2013 și prin Legea nr. 207/2018. ... În consecință, pentru identitate de rațiune, în prezenta cauză sunt incidente cele statuate de Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 108 din 5 martie 2014, nr. 97 din 7 februarie 2008 și nr. 901 din 17 iunie 2009, anterior citate, astfel încât instanța de contencios constituțional nu poate constata existența unui conflict juridic de natură constituțională. Pe de altă parte, situația litigioasă dedusă controlului instanței de contencios constituțional în prezenta cauză, prin sesizarea formulată de prim-ministrul Guvernului, este diferită față de cea care a determinat pronunțarea de către Curtea Constituțională a Deciziei nr. 838 din 27 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009, invocată de autorul sesizării. Motivele care au stat la baza soluției de constatare, în acea cauză, a existenței unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul și Guvernul României, pe de altă parte, au constat, în esență, în: – pronunțarea asupra unor recursuri în interesul legii întemeiate pe practica neunitară a instanțelor cu privire la acordarea unor drepturi salariale, prilej cu care „Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a limitat la a clarifica înțelesul unor norme juridice sau a câmpului lor de aplicare. Instanța supremă, invocând vicii de tehnică legislativă, nerespectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 - sau vicii de neconstituționalitate - încălcarea normelor privind delegarea legislativă - a repus în vigoare norme care își încetaseră aplicabilitatea, fiind abrogate prin acte normative ale puterii legiuitoare“; ... – adoptarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a tezei cu valoare de principiu și aplicabilitate generală, potrivit căreia instanțele judecătorești se pot pronunța asupra constituționalității dispozițiilor abrogate, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție în cauzele cu a căror soluționare au fost învestite. ... Or, în prezenta cauză, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în limitele competențelor sale prevăzute în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, modificată și completată, și în Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a instanței supreme a făcut aplicarea unor dispoziții în vigoare, privitoare la compunerea Completurilor de 5 judecători, aflate în fondul activ al legislației naționale (respectiv dispozițiile Legii nr. 207/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 20 iulie 2018, precum și dispozițiile Legii nr. 255/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, intrată în vigoare la 1 februarie 2014, al căror conținut contradictoriu - așa cum s-a arătat anterior - a determinat Colegiul să ia acele măsuri organizatorice, apte de a da satisfacție articolelor 32 și 33 din Legea nr. 304/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 255/2013, astfel încât acestea să capete un sens, să fie aplicabile și să nu blocheze activitatea de judecată a completurilor de 5 judecători) și nu a efectuat direct sau indirect un control de constituționalitate asupra acestora. De aceea, motivele cererii formulate de prim-ministrul Guvernului României constituie, în realitate, critici aduse modalității concrete de aplicare a legii, ceea ce excedează competenței instanței de contencios constituțional, nefiind îndeplinită nici condiția privind crearea unui blocaj instituțional. A stabili în sens contrar ar echivala cu atribuirea în favoarea instanței de contencios constituțional a competenței de a dezlega probleme litigioase ce intră în sfera de înfăptuire a actului de justiție și transformarea procedurilor constituționale în căi de atac sui generis pentru soluționarea unor incidente procedurale din cauze aflate pe rolul instanțelor, ceea ce nu este în litera și spiritul Constituției și nici al jurisprudenței Curții Constituționale. Or, de esența conflictului juridic de natură constituțională este ca intervenția Curții Constituționale să apară doar atunci când autoritățile și instituțiile publice menționate în Titlul III din Constituție ignoră sau își asumă competențe constituționale de natură a crea blocaje instituționale ce nu pot fi înlăturate în alt mod. Pe de altă parte, eventuala nelegalitate a unui act având ca obiect măsuri administrative nu se poate constata pe calea soluționării unui conflict juridic de natură constituțională. Așa cum neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe poate fi stabilită numai în cadrul controlului a priori și, respectiv, a posteriori de constituționalitate, în condițiile art. 146 lit. a) și d) din Constituție, și nu în temeiul textului constituțional al art. 146 lit. e) , eventuala nelegalitate a unui act administrativ se poate stabili numai în fața unei instanțe judecătorești, în caz contrar, Curtea Constituțională creând ea însăși un conflict juridic de natură constituțională cu instanțele judecătorești. Unicul scop al cererii de soluționare a așa-zisului „conflict juridic de natură constituțională“ formulate în prezenta cauză a fost, de fapt, acela de constatare a nelegalității Hotărârii nr. 89 din 4 septembrie 2018 a Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție și a altor acte de aceeași natură (neindividualizate de autorul sesizării), începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 255/2013. Or, atribuția Curții Constituționale de soluționare a conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice nu a fost concepută de legiuitorul constituant ca o a treia cale distinctă de examinare a constituționalității unor acte administrative normative sau individuale, remediul juridic pentru orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim fiind oferit de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, competența aparținând unei instanțe judecătorești. Articolul 126 alin. (6) din Constituție prevede: „controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat“, ceea ce înseamnă că textul constituțional se referă atât la actele unilaterale cu caracter individual sau normativ emise de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dau naștere, modifică sau sting raporturi juridice [art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004], raporturi care pot fi numai de drept administrativ, cât și la refuzul nejustificat de a soluționa o cerere [art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004], refuz ce intervine tot într-un raport de drept administrativ. În baza art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, republicată, cu modificările și completările ulterioare: (1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public. De asemenea, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, republicată, cu modificările și completările ulterioare: (1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. (2) Instanța învestită cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunțe asupra excepției, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză. În situația în care instanța se pronunță asupra excepției de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul. (3) În cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanța în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate va soluționa cauza, fără a ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată. (4) Actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepției de nelegalitate. Controlul judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ se exercită de către instanța de contencios administrativ în cadrul acțiunii în anulare, în condițiile prevăzute de prezenta lege. De asemenea, instanțele judecătorești, inclusiv cele care judecă în materie penală, au competența de a soluționa excepțiile invocate de persoanele interesate privind nelegala compunere a completului de judecată, iar cu caracter incidental, și problema legalității unui act administrativ. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 757 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2018, paragrafele 70-73, a statuat, cu privire la cererea de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Guvernul României, pe de o parte, și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, pe de altă parte, următoarele: 70. Cu privire la raportul existent între competența instanțelor de contencios administrativ și a celor care judecă în materie penală, Curtea reține că, potrivit art. 4 alin. (1) și (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate, de către instanța învestită cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate. Art. 4 alin. (3) din aceeași lege prevede că, în cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanța în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate va soluționa cauza, fără a ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată. ... 71. Prin urmare, atunci când există o bănuială rezonabilă cu privire la săvârșirea unei fapte penale, organul de urmărire penală are posibilitatea să înceapă urmărirea penală in personam, iar instanța judecătorească, sesizată prin rechizitoriu, se va putea pronunța asupra legalității actului administrativ [a se vedea, în acest sens, și Decizia nr. 267 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 538 din 21 iulie 2014]. În cazul în care aceasta constată nelegalitatea actului administrativ, nu mai ține seama de acesta la soluționarea cauzei. Astfel, rezultă că și instanța care judecă în materie penală are competența de a soluționa, cu caracter incidental, problema legalității actului administrativ. Desigur, această competență a sa intervine numai în măsura în care de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea litigiului pe fond. ... 72. În același sens, Curtea reține că art. 52 din Codul de procedură penală, având titlul marginal - Chestiuni prealabile prevede că: „(1) Instanța penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluționării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competența altei instanțe, cu excepția situațiilor în care competența de soluționare nu aparține organelor judiciare. (2) Chestiunea prealabilă se judecă de către instanța penală, potrivit regulilor și mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparține acea chestiune. (3) Hotărârile definitive ale altor instanțe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în fața instanței penale, cu excepția împrejurărilor care privesc existența infracțiunii“. ... 73. Prin urmare, Curtea constată că, în măsura în care cercetarea legalității actului administrativ individual este o chestiune prealabilă și incidentală urmăririi penale și judecării faptei de care este acuzată persoana, atât urmărirea penală, cât și judecarea de către o instanță care judecă în materie penală poate fi realizată, fără a se încălca art. 52 și art. 126 alin. (6) din Constituție ... Având în vedere această distincție făcută de instanța de contencios constituțional în Decizia nr. 757/2017, menționată anterior, se poate spune că, în prezent, Curtea Constituțională este chemată prin sesizarea prim-ministrului Guvernului României să se pronunțe, practic, asupra unei excepții procesuale vizând eventuala compunere nelegală a completurilor de judecată formate din 5 judecători, precum și eventuala nelegalitate a unor acte adoptate de o entitate administrativă (Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție). Or, potrivit prevederilor art. 146 lit. d) teza întâi din Constituție, instanța de contencios constituțional „hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial“, iar potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, instanța de contencios constituțional „decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță [...]“. În consecință, actele administrative cu caracter normativ sau individual nu pot constitui obiect al controlului de constituționalitate, nici pe calea unei excepții de neconstituționalitate, nici pe calea indirectă a conflictului juridic de natură constituțională. În Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014, Curtea Constituțională a statuat că aceste acte sunt „controlate, sub aspectul legalității lato sensu, de instanțele de contencios administrativ“. O interpretare contrară ar deschide pe viitor calea sesizării Curții Constituționale cu cereri de verificare implicită a legalității oricărui act administrativ (cu caracter individual sau normativ), cu motivarea unui pretins conflict juridic de natură constituțională între emitentul său și autoritatea legislativă, în sensul că a fost încălcată prin actul respectiv o dispoziție legală, invocându-se pur și simplu că „rezidă în mod direct în textul Constituției“ omisiunea de a respecta dispozițiile art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală conform cărora: „În Romania, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie“. Nu în ultimul rând, deși este reclamat un așa-zis conflict între puterea legiuitoare și Înalta Curte, cel care sesizează Curtea Constituțională nu este, cum ar fi fost firesc, Parlamentul României - autoritatea aparent lezată, ci prim-ministrul Guvernului. Pentru aceste considerente, s-ar fi impus ca instanța de contencios constituțional să constate că în cauză nu a existat un conflict juridic de natură constituțională între Parlamentul României, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, deoarece: – Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Colegiul de conducere, nu și-a arogat puteri, atribuții, competențe sau prerogative de legiuitor, ci a aplicat, în limitele competențelor conferite de lege, dispozițiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum au fost modificate prin prevederile Legii nr. 255/2013 și ale Legii nr. 207/2018, cu privire la configurația/compunerea completurilor de 5 judecători, în cauză neputându-se, totodată, pune în discuție vreun refuz explicit al instanței supreme de a aplica o lege adoptată de Parlament; ... – nu a existat o situație conflictuală între Parlamentul României, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, care să rezide în mod direct din textul Constituției, exercitarea atribuțiilor de către Colegiul de conducere al instanței supreme neputând fi calificată, din punct de vedere juridic, drept o exercitare a unor competențe de rang constituțional, acestea nefiind prevăzute expres în Legea fundamentală, ci doar în Legea infraconstituțională nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, fiind deci atribuții de rang legal; ... – în fapt, a fost dedus judecății Curții Constituționale un conflict clasic de drept administrativ, de competența unei instanțe judecătorești; ... – nu s-a putut stabili o încălcare a principiului cooperării loiale între autorități din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât instanța supremă nu a încălcat atribuțiile Parlamentului, forul legislativ exercitându-și nestingherit competența de legiferare. ... ... ...