Decizia CCR nr. 666/2018Punctul 38

38. În ceea ce privește susținerea autoarei potrivit căreia norma legală este contrară dispozițiilor constituționale ale art. 124 alin. (2) privind imparțialitatea justiției, Curtea reține că instanța de la Strasbourg, în jurisprudența sa, face distincție între „imparțialitatea obiectivă“ și „imparțialitatea subiectivă“, statuând, de pildă, în Hotărârea din 5 octombrie 2009, pronunțată în Cauza Micallef împotriva Maltei, paragrafele 93, 95 și 99, faptul că imparțialitatea denotă în mod normal lipsa prejudecății sau părtinirii, iar existența sau absența acesteia se poate verifica în mai multe moduri. Conform jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, existența imparțialității pentru buna aplicare a art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale se stabilește în baza unui demers subiectiv, în cadrul căruia se acordă atenție convingerilor personale și comportamentului unui judecător - cu alte cuvinte, dacă judecătorul a dat dovadă de prejudecăți personale sau părtinire într-o cauză ori în temeiul unui demers obiectiv, în cadrul căruia se verifică dacă instanța în sine și, printre alte aspecte, compunerea acesteia prezintă suficiente garanții pentru excluderea oricărei îndoieli legitime în legătură cu imparțialitatea acesteia (a se vedea Hotărârea din 24 februarie 1993, pronunțată în Cauza Fey împotriva Austriei, paragrafele 27, 28 și 30, și Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunțată în Cauza Wettstein împotriva Elveției, paragraful 42). În marea majoritate a cauzelor având ca obiect problema imparțialității, instanța de contencios european al drepturilor omului s-a axat pe demersul obiectiv. Cu toate acestea, nu există o delimitare ermetică între imparțialitatea subiectivă și imparțialitatea obiectivă, deoarece comportamentul unui judecător poate nu doar să genereze îndoieli justificate din punct de vedere obiectiv cu privire la imparțialitatea sa, din punctul de vedere al unui observator extern (demers obiectiv), ci poate viza și chestiunea opiniei personale (demers subiectiv) [a se vedea Hotărârea din 15 decembrie 2005, pronunțată în Cauza Kyprianou împotriva Ciprului, paragraful 119]. În consecință, în unele cauze în care poate fi dificilă găsirea unor dovezi care să infirme prezumția de imparțialitate subiectivă a judecătorului, cerința privind imparțialitatea obiectivă conferă o garanție suplimentară importantă (a se vedea Hotărârea din 10 iunie 1996, pronunțată în Cauza Pullar împotriva Regatului Unit, paragraful 32). Mai mult, pentru ca instanțele să poată insufla populației încrederea indispensabilă, este necesar să se țină seama de considerentele de organizare internă [Hotărârea din 1 octombrie 1982, pronunțată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30 lit. (d) ]. Totodată, existența unor proceduri naționale pentru a garanta imparțialitatea, și anume a unor norme privind recuzarea judecătorilor, constituie un factor relevant. Aceste norme denotă preocuparea legiuitorului național pentru a elimina orice îndoială privind imparțialitatea judecătorului sau instanței în cauză și constituie o încercare de a asigura imparțialitatea prin eliminarea cauzelor acestor preocupări. Pe lângă asigurarea absenței unei părtiniri reale, acestea sunt menite să elimine orice aparență de parțialitate și astfel să contribuie la promovarea încrederii pe care instanțele dintr-o societate democratică trebuie să o insufle populației (Hotărârea din 15 iulie 2005, pronunțată în Cauza Meznaric împotriva Croației, paragraful 27). ...