Decizia CCR nr. 711/2015Paragraful 35

31. Cât priveşte cea de-a doua cerinţă - imparţialitatea justiţiei, invocată în prezenta cauză de către autor, aceasta este legată de organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti, pe de o parte, şi de judecătorul cauzei, pe de altă parte. În context, Curtea reţine că instanţa de la Strasbourg, în jurisprudenţa sa, face distincţie între "imparţialitatea obiectivă" şi "imparţialitatea subiectivă", statuând, de pildă, în Hotărârea din 5 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Micallef împotriva Maltei, paragrafele 93, 95 şi 99, faptul că imparţialitatea denotă în mod normal lipsa prejudecăţii sau părtinirii, iar existenţa sau absenţa acesteia se poate verifica în mai multe moduri. Conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, existenţa imparţialităţii pentru buna aplicare a art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se stabileşte în baza unui demers subiectiv, în cadrul căruia se acordă atenţie convingerilor personale şi comportamentului unui judecător - cu alte cuvinte, dacă judecătorul a dat dovadă de prejudecăţi personale sau părtinire într-o cauză, ori în temeiul unui demers obiectiv, în cadrul căruia se verifică dacă instanţa în sine şi, printre alte aspecte, compunerea acesteia prezintă suficiente garanţii pentru excluderea oricărei îndoieli legitime în legătură cu imparţialitatea acesteia (a se vedea Hotărârea din 24 februarie 1993, pronunţată în Cauza Fey împotriva Austriei, paragrafele 27, 28 şi 30, şi Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunţată în Cauza Wettstein împotriva Elveţiei, paragraful 42). În marea majoritate a cauzelor având ca obiect problema imparţialităţii, instanţa de contencios european al drepturilor omului s-a axat pe demersul obiectiv. Cu toate acestea, nu există o delimitare ermetică între imparţialitatea subiectivă şi imparţialitatea obiectivă, deoarece comportamentul unui judecător poate nu doar să genereze îndoieli justificate din punct de vedere obiectiv cu privire la imparţialitatea sa, din punctul de vedere al unui observator extern (demers obiectiv), ci poate viza şi chestiunea opiniei personale (demers subiectiv) [a se vedea Hotărârea din 15 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Kyprianou împotriva Ciprului, paragraful 119]. În consecinţă, în unele cauze în care poate fi dificilă găsirea unor dovezi care să infirme prezumţia de imparţialitate subiectivă a judecătorului, cerinţa privind imparţialitatea obiectivă conferă o garanţie suplimentară importantă (a se vedea Hotărârea din 10 iunie 1996, pronunţată în Cauza Pullar împotriva Regatului Unit, paragraful 32). Mai mult, pentru ca instanţele să poată insufla populaţiei încrederea indispensabilă, este necesar să se ţină seama de considerentele de organizare internă [Hotărârea din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30 lit. (d) ]. Totodată, existenţa unor proceduri naţionale pentru a garanta imparţialitatea, şi anume a unor norme privind recuzarea judecătorilor, constituie un factor relevant. Aceste norme denotă preocuparea legiuitorului naţional pentru a elimina orice îndoială privind imparţialitatea judecătorului sau instanţei în cauză şi constituie o încercare de a asigura imparţialitatea prin eliminarea cauzelor acestor preocupări. Pe lângă asigurarea absenţei unei părtiniri reale, acestea sunt menite să elimine orice aparenţă de parţialitate şi astfel să contribuie la promovarea încrederii pe care instanţele dintr-o societate democratică trebuie să o insufle populaţiei (Hotărârea din 15 iulie 2005, pronunţată în Cauza Meznaric împotriva Croaţiei, paragraful 27). Aşadar, instanţa de la Strasbourg ia în considerare aceste norme, respectiv proceduri naţionale, pentru a aprecia dacă instanţa a fost imparţială şi, în special, dacă temerile reclamantului pot fi considerate justificate obiectiv.