Decizia CCR nr. 633/2018Punctul 5

5. Din perspectiva clarității, a preciziei și a previzibilității, dispozițiile Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară nu întrunesc exigențele prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituție. Astfel, din cuprinsul art. 4 alin. (3) din Codul de procedură penală, introdus prin art. I pct. 4, nu rezultă cu claritate dacă aceste dispoziții sunt incidente numai în cazul furnizării de informații către public sau sunt incidente inclusiv în cazul furnizării de informații privind faptele și persoanele la care se referă procedurile judiciare între autoritățile publice, în cadrul procedurilor judiciare; formularea „alte modalități de natură a induce în percepția publică“, utilizată în cuprinsul art. 4 alin. (6) din Codul de procedură penală, introdus prin art. I pct. 4, nu permite stabilirea exactă a sferei de aplicare a interdicției privind prezentarea publică a persoanelor suspectate de săvârșirea unor infracțiuni; art. 40 alin. (4^1) din Codul de procedură penală, introdus prin art. I pct. 24, nu stabilește structura sau formațiunea de judecată din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție care soluționează recursul împotriva hotărârilor prin care completele de 5 judecători resping cererile de sesizare a Curții Constituționale cu excepții de neconstituționalitate, nu reglementează recursul împotriva hotărârilor prin care Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție respinge cererile de sesizare a Curții Constituționale cu excepții de neconstituționalitate și nici formațiunea de judecată din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție care soluționează recursul în această ipoteză și nu reglementează competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de a judeca recursul împotriva hotărârilor prin care curțile de apel resping cererile de sesizare a Curții Constituționale cu excepții de neconstituționalitate; în cuprinsul art. 145^1 alin. (2) din Codul de procedură penală, introdus prin art. I pct. 76, se face referire la infracțiunile prevăzute în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 159/2001 pentru prevenirea și combaterea utilizării sistemului financiar-bancar în scopul finanțării de acte de terorism, act abrogat prin Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, împrejurare ce contravine prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituție, iar teza finală a art. 145^2 alin. (2) din Codul de procedură penală, în partea care privește interzicerea și pedepsirea extinderii situațiilor pentru care pot fi obținute mandate de siguranță națională prin orice acte normative, încalcă art. 61 alin. (1) și art. 72 alin. (1) din Constituție, nici dispozițiile Codului de procedură penală și nici dispozițiile cuprinse în alte legi neputând interzice Parlamentului să legifereze, sub sancțiunea incriminării votului, indiferent de obiectul de reglementare a legii; modificările legislative operate în cuprinsul dispozițiilor art. 172 alin. (4) din Codul de procedură penală, prin art. I pct. 104, și în cuprinsul art. 178 alin. (5) din Codul de procedură penală, prin art. I pct. 112, prin diversitatea terminologiei utilizate - „experți autorizați sau recunoscuți din țară sau din străinătate“, „expert independent autorizat“, „expert parte“ -, și lipsa de definire a termenilor, generează incoerențe incompatibile cu exigențele de calitate a legii în reglementarea expertizei; modificările operate în cuprinsul art. 211 alin. (2) și al art. 214 alin. (1) din Codul de procedură penală, prin art. I pct. 121 și pct. 123, intră în contradicție cu modificările operate în cuprinsul art. 215^1 alin. (7) din Codul de procedură penală, prin art. I pct. 126, generând incoerențe care conduc la imposibilitatea stabilirii duratei controlului judiciar, contrar standardelor privind calitatea legii în materia măsurilor preventive; completarea dispozițiilor art. 220 alin. (1) din Codul de procedură penală, realizată prin art. I pct. 133, în sensul că instanța de judecată în fața căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere, arestul la domiciliu al inculpatului, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu, „dacă există temeiuri noi care fac necesară privarea de libertate“, se întemeiază pe o confuzie care conduce la inaplicabilitatea dispozițiilor menționate, întrucât acestea nu reglementează situația inculpatului care a fost anterior arestat preventiv sau la domiciliu, astfel încât nu se poate pune problema verificării existenței unor temeiuri noi; art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, în forma modificată prin art. I pct. 139, nu întrunește exigențele de claritate, precizie și previzibilitate rezultate din jurisprudența Curții Constituționale referitoare la calitatea legii în materia arestării preventive, întrucât nu se înțelege dacă expresia „comise prin amenințare“ se referă numai la infracțiunea de piraterie sau la întreaga serie de infracțiuni enumerate anterior, referirea la infracțiunile de „terorism și care vizează acte de terorism“ este o formulare pe baza căreia nu se poate stabili, cu exactitate, care sunt infracțiunile pentru care se poate dispune măsura arestării preventive, referirea la infracțiunea de furt nu lămurește dacă arestarea preventivă poate fi dispusă numai în cazul infracțiunii de furt sau poate fi dispusă și în cazul infracțiunii de furt calificat, referirea la infracțiunile privind „traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile“ include atât traficul de persoane, cât și proxenetismul, ceea ce creează un paralelism legislativ, sintagma „nerespectarea regimului materialelor nucleare“ este o formulare pe baza căreia nu se poate stabili, cu claritate, dacă legiuitorul a inclus în aria infracțiunilor pentru care se poate dispune arestarea preventivă numai „nerespectarea regimului materialelor nucleare“ sau și „nerespectarea regimului altor materii radioactive“, fapte incriminate în art. 345 din Codul penal, referirea la infracțiuni comise „cu violență“ nu permite identificarea, în mod exact, a sferei infracțiunilor pentru care se poate dispune măsura arestării preventive; dispozițiile art. 250^1 alin. (1) și alin. (2) din Codul de procedură penală, în forma modificată prin art. I pct. 158, prin introducerea contestației împotriva sentințelor prin care instanțele au luat o măsură asigurătorie, creează un paralelism legislativ în raport cu dispozițiile art. 409 din Codul de procedură penală, care nu au fost modificate; dispozițiile art. 318 alin. (15^1) și alin. (16) din Codul de procedură penală, introduse prin art. I pct. 204 și pct. 205, se referă la încheierea prin care se pronunță „soluția de desființare a soluției de renunțare la urmărirea penală și de începere a judecății“, nerezultând cu claritate dacă, în ipoteza în care s-a pronunțat această soluție, procesul parcurge sau nu etapa „verificărilor prealabile la judecata în primă instanță“, prevăzută de dispozițiile art. 370^1-370^4 din Codul de procedură penală, introduse prin art. I pct. 227 din legea supusă controlului. În cazul în care voința legiuitorului este aceea de a nu se parcurge etapa „verificărilor prealabile la judecata în primă instanță“ după pronunțarea „soluției de desființare a soluției de renunțare la urmărirea penală și de începere a judecății“, reglementarea cuprinsă în art. 318 din Codul de procedură penală, în forma modificată, în partea care privește posibilitatea de a se dispune începerea judecății în cadrul procedurii de „renunțare la urmărirea penală“, încalcă art. 16 alin. (1) din Constituție referitor la principiul egalității în drepturi, determinată de diferența dintre garanțiile procedurale asigurate inculpatului în cele două proceduri; dispozițiile art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală, în forma modificată prin art. I pct. 219, nu reglementează soluția pe care o pronunță instanța ca urmare a admiterii plângerii; art. 406 alin. (2) din Codul de procedură penală, modificat prin art. I pct. 235, se referă la „membrii completului care au participat la administrarea probelor și judecata în fond“, neputându-se stabili, cu claritate, semnificația atribuită de legiuitor distincției dintre „administrarea probelor“ și „judecata în fond“; dispozițiile art. 438 din Codul de procedură penală, introduse prin art. I pct. 243, cât privește alin. (1^1) pct. 4, care se referă la „eroarea gravă de fapt“, intră în contradicție cu dispozițiile art. 447 din cod, nemodificate, în temeiul cărora instanța care soluționează recursul în casație are obligația de a se pronunța asupra cazurilor de recurs în casație, „verificând exclusiv legalitatea hotărârii atacate“; dispozițiile art. 438 alin. (1^2) din Codul de procedură penală nu răspund exigențelor de claritate și precizie, întrucât prima teză a normei se referă la hotărârile definitive pronunțate „în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a unui drept“, iar teza a doua, în contradicție cu prima, se referă la „cauze similare“, sintagmă care nu oferă niciun criteriu pe baza căruia să se poată stabili caracterul similar al cauzelor și, implicit, incidența cazului de recurs în casație; dispozițiile art. 438 alin. (1^3) din Codul de procedură penală stabilesc obligația instanței care soluționează recursul în casație de a verifica hotărârile atacate sub aspectul tuturor motivelor de casare prevăzute în art. 438, intrând în contradicție cu dispozițiile art. 447 din Codul de procedură penală, nemodificate, în temeiul cărora instanța care soluționează recursul în casație are obligația de a se pronunța asupra tuturor cazurilor de recurs în casație „invocate prin cerere de procuror sau de părți“; dispozițiile art. 438 alin. (1^4) din Codul de procedură penală, potrivit cărora „recursul în casație în favoarea inculpatului poate fi declarat oricând“, intră în contradicție cu dispozițiile art. 435 din cod, nemodificate, în temeiul cărora „recursul în casație poate fi introdus de către părți sau procuror în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel“; prin art. I pct. 245, legiuitorul a introdus un nou caz de revizuire, prevăzut în art. 453 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală, care creează un paralelism legislativ în raport cu dispozițiile art. 465 din cod, care reglementează „revizuirea în cazul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului“, paralelism legislativ care generează incoerențe incompatibile cu standardele privind calitatea legii consacrate în jurisprudența Curții Constituționale; prin art. I pct. 245, legiuitorul a introdus un nou caz de revizuire, prevăzut în art. 453 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală, fără a opera corelarea necesară cu dispozițiile art. 457 din cod; art. 538 alin. (2^1) din Codul de procedură penală, introdus prin art. I pct. 257, în materia „dreptului la repararea pagubei în caz de eroare judiciară“, nu stabilește cu claritate care sunt măsurile adoptate de instanță, apte să plaseze persoana „în aceeași poziție în care s-ar afla dacă nu s-ar fi produs încălcarea drepturilor sale“, și nici dacă legiuitorul se referă la măsurile prin care se realizează repararea pagubei, reglementate în art. 540 din cod, sau la alte tipuri de măsuri, pe care însă nu le-a reglementat; art. 539 alin. (3) din Codul de procedură penală, introdus prin art. I pct. 259, intră în contradicție cu obiectul de reglementare al art. 539, care se referă la „dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate“, atâta vreme cât, pe de o parte, luarea unei măsuri preventive neprivative de libertate și luarea unei măsuri asigurătorii nu echivalează cu privarea de libertate, iar, pe de altă parte, privarea nelegală de libertate, stabilită, de exemplu, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți, poate exista și în cazul pronunțării unei hotărâri definitive de condamnare și, invers, pronunțarea unei hotărâri de achitare nu conduce, în mod automat, la existența privării nelegale de libertate, întrucât condițiile în care se pronunță soluțiile prin care se rezolvă acțiunea penală sunt diferite de condițiile în care se dispun măsurile preventive privative de libertate; dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, completate prin art. I pct. 266, creează, sub un prim aspect, un paralelism de reglementare în raport cu art. 595 din Codul de procedură penală, prin referirea la „legea penală mai favorabilă“, și, sub un al doilea aspect, se caracterizează prin imprecizie, întrucât fac referire la „o decizie a Curții Constituționale“, iar nu la o decizie de admitere pronunțată de Curtea Constituțională. ...