Decizia CCR nr. 633/2018Punctul 227

227. Sub aspectul garanțiilor pe care le consacră, dispozițiile art. 21 din Constituție se corelează cu cele ale art. 1 alin. (4) referitoare la separația puterilor în stat, art. 24 referitor la dreptul la apărare, art. 124-130 referitoare la instanțele judecătorești, precum și cu art. 142-146 referitoare la Curtea Constituțională. Examinând art. 21 din Constituție, în ansamblul normelor constituționale, se constată, astfel cum, de altfel, s-a reținut și în doctrină, că, prin generalitatea formulării sale, acesta permite accesul la justiție al oricărei persoane fizice (cetățean, străin, apatrid) sau juridice, pentru apărarea oricărui drept sau a oricărei libertăți și a oricărui interes legitim, în mod concret și efectiv, în sensul ca justițiabilul să beneficieze de posibilitatea clară și concretă de a contesta un act care aduce o atingere drepturilor sale, și fără ca vreo lege să poată îngrădi acest drept. Aceasta nu înseamnă însă că accesul liber la justiție este un drept absolut, ci, așa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în mai multe hotărâri (de exemplu, Cauza Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, 1975; Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit, 1985), dreptul de acces la justiție poate face obiectul unor limitări. Aceste limitări sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces la justiție necesită, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statelor, care poate să varieze în timp și spațiu, în funcție de nevoile și resursele de care dispune comunitatea. Gradul de acces permis de legislația națională trebuie să fie însă suficient pentru a asigura accesul individual la instanță, în lumina principiului supremației dreptului într-o societate democratică. ...