Decizia CCR nr. 601/2018Punctul 18

18. Aceste aspecte sunt determinate de caracteristicile stării de minoritate, care fac ca prevenirea și combaterea fenomenului delincvenței juvenile să ridice probleme speciale deosebite de combatere a criminalității în rândul adulților. Aceasta, întrucât vârsta persoanei constituie, de plano, un indicator al dezvoltării sale psihologice, dezvoltare care îi permite să înțeleagă semnificația faptelor sale și consecințele acestora și să aprecieze pericolul pe care acestea îl prezintă pentru valorile sociale. Totodată, prevederile art. 113 din Codul penal referitoare la limitele răspunderii penale reglementează la alin. (1) o prezumție absolută de lipsă a discernământului în privința persoanelor care nu au împlinit vârsta de 14 ani, arătând că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, în timp ce dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol reglementează, în privința minorilor cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani, o prezumție relativă de discernământ - prevăzând că minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ. De asemenea, dispozițiile art. 113 alin. (3) din Codul penal prevăd că minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii, consacrând aceeași prezumție relativă de discernământ în privința acestei categorii de minori. Cu toate acestea, dispozițiile art. 114 din Codul penal referitoare la consecințele răspunderii penale reglementează aceleași reguli privind aplicarea măsurilor educative în privința tuturor minorilor cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani, fără a distinge prin raportare la pragul de 16 ani prevăzut la art. 113 din același cod. Așa fiind, până la vârsta de 14 ani, minorul este considerat ca fiind total lipsit de discernământ și incapabil să înțeleagă gravitatea unei fapte prin care este încălcată legea, legiuitorul excluzând, totodată, cunoașterea de către acesta a legii penale. Spre deosebire de acesta, cu privire la minorul care are vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani, legea reglementează o prezumție relativă de lipsă a discernământului, în intervalul de timp anterior menționat, având loc un proces de dezvoltare psihologică a persoanei, care presupune un discernământ în formare. În această ipoteză juridică, instanța de judecată este obligată să dispună efectuarea unor expertize psihologice sau psihiatrice, urmând ca pe baza rezultatelor acestora să se pronunțe asupra existenței sau a inexistenței discernământului în momentul comiterii faptei. Persoana care a împlinit vârsta de 16 ani este prezumată relativ că are discernământ și că a putut să își dea seama de gravitatea faptei pe care a comis-o și de urmările socialmente periculoase ale acesteia, însă, cu toate acestea, legiuitorul a apreciat că această capacitate nu este pe deplin formată, aspect ce justifică reglementarea unui regim juridic sancționator diferit al faptelor penale comise de minori. ...