Decizia CCR nr. 582/2018Punctul 35

35. Deși rațiunile avute în prezent în vedere de instanța de contencios constituțional, în opinia majoritară - și despre care s-a susținut că ar justifica diferența de tratament între persoanele arestate preventiv și cele condamnate la pedepse definitive privative de libertate, respectiv faptul că buna desfășurare a procesului penal ar putea fi afectată de conduita necorespunzătoare a suspectului sau inculpatului prin încercarea de a influența coinculpați, martori, persoane vătămate sau experți, prin încercarea de a distruge sau altera mijloace materiale de probă, de a împiedica administrarea probatoriului necesar ori alte asemenea activități și de a interfera de o manieră gravă cu buna și corecta desfășurare a procesului penal, prin conduita sa încercând alterarea probatoriului pe baza căruia organul judiciar trebuie să stabilească adevărul -, erau aceleași și la momentul pronunțării Deciziei nr. 222 din 2 aprilie 2015, cu toate acestea, Curtea nu a respins excepția de neconstituționalitate, ci a admis-o, reținând că: • legiuitorul, potrivit atribuțiilor sale constituționale, prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituție, și în marja de apreciere conferită de către acestea, are dreptul de a restricționa vizitele intime pentru persoanele aflate în locuri de detenție, dar reglementarea diferită a acestui drept pentru persoane care se află în situații juridice similare este discriminatorie, dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, dacă nu are un scop legitim sau dacă nu există proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea analizată; • situația persoanelor arestate preventiv și cea a persoanelor condamnate la pedepse penale privative de libertate nu este diferită. Pe durata executării măsurilor preventive și a pedepselor definitive privative de libertate, persoanele astfel deținute se află, din perspectiva dreptului la vizite intime, în situații juridice obiectiv similare, astfel că tratamentul juridic diferit instituit prin Legea nr. 254/2013 nu are ca fundament o justificare legitimă și rezonabilă; • durata maximă a arestării preventive, în primă instanță, este de 5 ani, aceasta reprezentând o perioadă suficient de lungă pentru ca lipsirea de dreptul la vizită intimă a persoanelor arestate preventiv să afecteze în mod substanțial relațiile de familie ale acestora și că această afectare a vieții de familie nu este justificată de limitări specifice regimului de detenție (a se vedea paragrafele 16-18 din Decizia Curții Constituționale nr. 222 din 2 aprilie 2015). ...