Decizia CCR nr. 495/2018Punctul 23

23. În ceea ce privește prevederile art. 17 alin. (1) lit. a) , Curtea reține că, prin Decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 27 ianuarie 2015, a constatat că acestea sunt constituționale în măsura în care nu se aplică deciziilor/dispozițiilor entităților învestite cu soluționarea notificărilor, emise în executarea unor hotărâri judecătorești prin care instanțele s-au pronunțat irevocabil/definitiv asupra calității de persoane îndreptățite și asupra întinderii dreptului de proprietate. Or, în cauza de față, decizia inițială a entității învestite de lege, respectiv a Comisiei locale de fond funciar Podgoria, invalidată ulterior prin decizia contestată în speță, emisă de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, nu este consecința unei hotărâri judecătorești prin care o instanță să se fi pronunțat definitiv/irevocabil asupra calității de persoană îndreptățită și asupra întinderii propriu-zise a dreptului de proprietate al autorilor excepției. Așadar, nu se pune problema respingerii prezentei excepții de neconstituționalitate ca inadmisibilă, ca urmare a admiterii sale printr-o decizie precedentă, ci constituționalitatea textului ce formează obiect al acesteia poate fi examinată prin prisma criticilor formulate. Or, prin raportare la critici similare, Curtea s-a mai pronunțat cu privire la dispozițiile art. 17 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013, care reglementează atribuția Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor de a valida sau invalida decizia entității învestite de lege care conține propunerea de acordare de măsuri compensatorii. Astfel, Curtea a reținut, prin Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, paragrafele 46 și 47, că textul de lege care instituie această competență oferă un control suplimentar pentru asigurarea legalității dreptului recunoscut. Curtea a observat, sub acest aspect, în esență, că scopul unei verificări suplimentare față de cea realizată de entitatea învestită îl constituie prevenirea unor situații generatoare de inechități, precum restituirea/atribuirea aceluiași bun imobil mai multor persoane care reclamau un drept propriu și exclusiv ori recunoașterea dreptului de proprietate altei persoane decât titularul stabilit ulterior pe cale judecătorească. De aceea, confirmarea cu certitudine sporită a unui drept nu constituie o nesocotire a dreptului de proprietate, din perspectiva speranței legitime de valorificare a acestuia, ci, dimpotrivă, o garanție a recunoașterii acestuia în mod just. ...