Decizia CCR nr. 492/2018Punctul 15

15. Analizând evoluția legislativă a prevederii de lege criticate, Curtea observă că, inițial, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată în Monitorul Oficial ai României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, prevedea, la art. 62 alin. (1) lit. a) , că judecătorul sau procurorul este suspendat din funcție „când a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva sa prin ordonanță sau rechizitoriu“. Ulterior, însă, prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, textul de lege criticat în cauza de față a fost modificat în sensul că judecătorul sau procurorul este suspendat din funcție „când a fost trimis în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni“. În expunerea de motive a acestei legi, intervenția legislativă a fost justificată prin prisma consecințelor modificării unor dispoziții privind statutul, drepturile și obligațiile anumitor categorii de personal (judecătorii și procurorii, polițiștii, funcționarii publici și funcționarii publici cu statut special), și anume necesitatea de a asimila, la nivelul legislației penale speciale și extrapenale, efectele noilor categorii de măsuri preventive neprevăzute de legislația anterioară - precum arestul la domiciliu și controlul judiciar. Tot astfel, s-a arătat că modificarea legislativă menționată s-a impus și în scopul corelării cu noile soluții de netrimitere în judecată, respectiv de soluționare a acțiunii penale fără condamnare, prevăzute de Codul de procedură penală. ...