Decizia CCR nr. 452/2018Punctul 11

11. Sub aspectul garanțiilor pe care le consacră dispozițiile art. 21 din Constituție se susține că aceste prevederi constituționale se corelează cu cele ale art. 1 alin. (4) , referitoare la separația puterilor în stat, art. 24, referitor la dreptul la apărare, art. 52, referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, art. 124-130, referitoare la instanțele judecătorești, precum și cu art. 142-147, referitoare la Curtea Constituțională. Examinând art. 21 din Constituție, în ansamblul normelor constituționale, se constată - astfel cum, de altfel, sa reținut și în doctrină - că, prin generalitatea formulării sale, acesta permite accesul la justiție al oricărei persoane pentru apărarea oricărui drept sau libertate și a oricărui interes legitim, în mod concret și efectiv, în sensul că justițiabilul să beneficieze de posibilitatea clară și concretă de a contesta un act care aduce o atingere drepturilor sale, și fără ca vreo lege să poată îngrădi acest drept. În ceea ce privește art. 52 din Constituție, acesta se referă la dreptul persoanei care se consideră vătămată de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri de a obține recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei. Or, hotărârea emisă de Parlament nu este un act administrativ, în sensul în care a fost reglementat prin art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, fiind emisă în temeiul art. 67 din Constituție (a se vedea, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 459 din 16 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 30 septembrie 2014). Prin urmare, nu se poate susține că actul contestat încalcă dispozițiile art. 52 din Constituție, cât timp acestea nu sunt aplicabile situației reglementate. Mai mult decât atât, prin aceeași decizie, Curtea, referindu-se la „numirea persoanelor care au întrunit votul majorității membrilor fiecărei Camere, la propunerea birourilor permanente și pe baza recomandării comisiilor juridice“, a arătat că „o atare reglementare este necesară în considerarea specificului activității unei Camere a Parlamentului, acela de a adopta o decizie colectivă, luată cu majoritatea voturilor, după o dezbatere publică, pe baza unei proceduri stabilite de lege. Potrivit poziției preeminente a Parlamentului în sistemul autorităților publice ale României, el exercită prerogative de cea mai mare însemnătate pentru activitatea de stat, fiind, în întregul său, expresia suveranității naționale rezultată din alegerile parlamentare. Între aceste prerogative, alături de cea privitoare la adoptarea legilor, este și activitatea de numire în funcțiile de demnitate publică. Desigur, Parlamentul nu poate desfășura, în plenul său, o atare activitate fără a beneficia de suportul informațional necesar pentru a-și formula o opinie corectă asupra persoanelor care urmează a fi desemnate pentru exercitarea atribuțiilor pe care funcția de demnitate publică o implică. Rolul comisiilor juridice în procedura de numire a judecătorilor constituționali este tocmai acela de a culege și a oferi acele date necesare plenului fiecărei Camere spre a-și fonda, în mod optim, luarea unei decizii“. Prin urmare, procedura demiterii/numirii de către Parlament este de natură să asigure, în cel mai înalt grad, o decizie fundamentată și corectă. Prin Decizia nr. 732 din 10 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 480 din 12 iulie 2012, Curtea Constituțională a reținut că „Avocatul Poporului răspunde numai în fața Parlamentului, activitatea sa fiind supusă controlului parlamentar. Ca urmare, Parlamentul este singura autoritate în măsură să aprecieze dacă activitatea desfășurată de Avocatul Poporului, în calitatea sa de conducător al instituției, s-a realizat în limitele stabilite de Constituție și lege sau, dimpotrivă, cu încălcarea acestora, și în consecință, printr-o evaluare obiectivă în cadrul căilor și procedurilor exclusiv parlamentare, să dispună măsurile legale. A decide altfel ar însemna să se recunoască Curții Constituționale posibilitatea de a se substitui Parlamentului, de a invalida evaluările făcute de acesta și de a le înlocui cu evaluările proprii ale Curții, ceea ce ar exceda, în mod evident, atribuțiilor instanței de contencios constituțional.“ Această modalitate de reglementare este în conformitate și cu exigențele Directivei 2002/21/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind un cadru de reglementare comun pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/140/CE, având în vedere că directivele fac parte din dreptul secundar al UE și impun statelor membre să atingă un rezultat, dar lasă la aprecierea acestora o libertate deplină în alegerea soluției legislative pentru a se atinge rezultatul determinat. Așadar, procedura de demitere și, respectiv, de desemnare în funcție a conducerii ANCOM, prevăzută în legea supusă controlului de constituționalitate, nu încalcă prevederile directivei, asigurând respectarea drepturilor recunoscute de aceasta. Mai mult, hotărârea parlamentară de demitere permite opoziției să conteste motivele demiterii și chiar să atace hotărârea parlamentară respectivă în fața Curții Constituționale. ...