Decizia CCR nr. 260/2018Punctul 5

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul arată că, prin Sentința nr. 339 din 8 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 7.180/2/2013 a fost condamnat la patru ani închisoare, reținându-se în sarcina sa săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală. Apelul formulat împotriva sentinței menționate a fost respins de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală prin Decizia nr. 190 din 27 mai 2015. Cu privire la această din urmă decizie autorul excepției a formulat recurs în casație, în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură penală, și totodată a invocat neconstituționalitatea art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală care nu permitea atacarea cu recurs în casație a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de apel. Ulterior sesizării instanței de control constituțional cu privire la excepția de neconstituționalitate menționată, recursul în casație formulat de către autor a fost respins ca inadmisibil, completul competent al Instanței Supreme pronunțând, în Dosarul nr. 2.665/1/2015, Încheierea nr. 95 din 22 martie 2016. După respingerea, ca inadmisibil, a recursului în casație formulat de autor, Curtea Constituțională, sesizată fiind într-o altă cauză, a pronunțat Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, prin care a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, care exclude atacarea cu recurs în casație a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de apel, este neconstituțională. ...