Decizia CCR nr. 130/2018Punctul 17

17. Curtea a reținut că, potrivit jurisprudenței sale, Legea fundamentală nu cuprinde prevederi care să stabilească căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, stabilind, în art. 129, că acestea se exercită „în condițiile legii“ (în acest sens este Decizia nr. 251 din 10 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 622 din 18 iulie 2005). Astfel, Curtea a reținut că împrejurarea că împotriva încheierii instanței, prin care s-a soluționat contestația împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de ducere la îndeplinire a acesteia, nu se poate promova nicio cale de atac nu este de natură să înfrângă dispozițiile constituționale referitoare la accesul liber la justiție, deoarece legiuitorul, în virtutea prerogativelor conferite de art. 126 alin. (2) din Constituție, poate stabili reguli de procedură diferite, adecvate fiecărei situații juridice, iar, pe de altă parte, prevederile constituționale nu garantează folosirea tuturor căilor de atac. În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 6 din Convenție, Curtea a observat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, măsura sechestrului asigurător nu intră sub incidența prevederilor convenționale menționate. Aceasta vizează în principal garantarea executării unei eventuale creanțe ce va fi recunoscută în favoarea unor terți lezați prin infracțiunea ce face obiectul judecății. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dispunerea măsurii asigurătorii luate de sine stătător nu avea niciun impact asupra cazierului reclamantului. În aceste circumstanțe, instanța europeană a considerat că măsura nu poate fi privită ca o „acuzație în materie penală“ adusă reclamantului în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenție (Decizia de admisibilitate din 18 septembrie 2006, pronunțată în Cauza Mohammad Yassin Dogmoch împotriva Germaniei). În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție, aceeași instanță europeană a reținut că acestea obligă statele membre la asigurarea unui dublu grad de jurisdicție, doar în situația examinării vinovăției în materie penală. În aceste condiții, nefiind vorba despre o acuzație în materie penală, s-a apreciat că prevederile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție nu sunt incidente în cauză. ...