Decizia CCR nr. 56/2018Punctul 23

23. Prin urmare, susținerea autoarei excepției de neconstituționalitate, potrivit căreia, prin faptul că dezlegările date de către Înalta Curte de Casație și Justiție unor probleme de drept sunt obligatorii, judecătorii instanței supreme se amestecă, nedorit, în activitatea de legiferare, trebuie respinsă. De altfel, în Decizia nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, precitată, precum și în Decizia nr. 928 din 16 septembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 706 din 17 octombrie 2008, Curtea a reținut că, având ca obiect promovarea unei corecte interpretări a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme, nu se poate considera că deciziile pronunțate de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în asemenea recursuri ar reprezenta o atribuție care vizează domeniul legiferării, situație în care textul de lege amintit ar contraveni prevederilor art. 61, art. 67 și ale art. 73 alin. (1) din Constituție. De asemenea, în Decizia nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, precitată, Curtea a reținut că legiuitorul, având în vedere poziția Înaltei Curți de Casație și Justiție în sistemul instanțelor judecătorești, precum și rolul său prevăzut în art. 329 din Codul de procedură civilă din 1865 [recursul în interesul legii era reglementat în art. 329 și 330^5-330^7, în vreme ce, în Codul de procedură civilă actual, este reglementat în art. 514-517], a instituit obligativitatea interpretării date de aceasta, în scopul aplicării unitare de către instanțele judecătorești a unui text de lege, fără ca astfel instanța supremă să se substituie Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat. ...