Decizia CCR nr. 651/2017Punctul 10

10. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. f) și ale art. 439 alin. (4^1) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. În acest sens, invocă jurisprudența Curții Constituționale referitoare la prevederile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală, și anume deciziile nr. 525 din 7 iulie 2015 și nr. 879 din 15 decembrie 2015. În ceea ce privește dispozițiile art. 439 alin. (4^1) din Codul de procedură penală, arată că acestea urmăresc degrevarea instanței supreme de acele cereri de recurs care, pentru motive extrinseci fondului acestora, sunt vădit inadmisibile. Menționează că încadrarea hotărârii atacate între hotărârile susceptibile a fi atacate cu recurs în casație se analizează de către Înalta Curte de Casație și Justiție în etapa verificării admisibilității în principiu, potrivit prevederilor art. 440 alin. (2) din Codul de procedură penală. Apreciază, astfel, că nu se poate susține caracterul discriminatoriu al dispozițiilor art. 439 alin. (4^1) din Codul de procedură penală, întrucât acestea se aplică tuturor cererilor de recurs în casație aflate în ipoteza normei, indiferent de calitatea recurenților. De asemenea, având în vedere faptul că, sub aspectul elementelor ce se analizează cu ocazia verificării admisibilității în principiu, prevederile art. 440 alin. (2) din Codul de procedură penală nu trimit și la textul art. 439 din același cod, reiese că nedepunerea cererii de recurs la instanța a cărei hotărâre se atacă nu constituie un motiv de inadmisibilitate a recursului. Aceasta înseamnă că restituirea pe cale administrativă a cererii de recurs nu împiedică sesizarea în mod direct a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu respectiva cerere, astfel că dispozițiile art. 439 alin. (4^1) din Codul de procedură penală nu aduc nicio atingere liberului acces la justiție și dreptului la un proces echitabil. ...