Decizia CCR nr. 530/2017Punctul 8

8. Judecătoria Brașov opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Face referire la jurisprudența instanței de control constituțional cu privire la dispozițiile art. 278^1 din Codul de procedură penală din 1968, respectiv Decizia nr. 354 din 23 septembrie 2004, în care s-a reținut că „în cadrul judecării unei asemenea plângeri, instanța judecătorească competentă urmează să examineze legalitatea și temeinicia soluției atacate. Așa fiind, este evident că o asemenea examinare se poate face numai pe baza lucrărilor și a materialului dosarului cauzei, pe care s-a întemeiat și soluția dată de procuror, precum și pe baza eventualelor înscrisuri noi prezentate. Instanța, nefiind sesizată pentru judecarea cauzei în fond, nu poate administra noi probe“, în același sens fiind și deciziile Curții Constituționale nr. 412 din 12 octombrie 2014, nr. 414 din 12 octombrie 2014, nr. 440 din 26 octombrie 2004, nr. 31 din 25 ianuarie 2005, nr. 233 din 21 aprilie 2005, nr. 54 din 26 ianuarie 2006 și nr. 165 din 28 februarie 2006, care conturează o jurisprudență constantă a instanței de control constituțional în materia analizată. Apreciază că rațiunile expuse mai sus susțin și actuala opțiune a legiuitorului - de a limita administrarea de probe în cadrul procedurii soluționării plângerii formulate împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată, câtă vreme natura acesteia nu s-a modificat în contextul reglementării în vigoare. Astfel, observă că, și în sistemul noii legislații procesual penale, procedura în discuție nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen, sub aspectul legalității, al ordonanței procurorului atacate. Arată că este firesc, în vederea soluționării plângerii, ca judecătorul să verifice, pe baza materialului și lucrărilor existente în dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror la adoptarea soluției de netrimitere în judecată atacate, dacă această soluție a fost sau nu dispusă cu respectarea dispozițiilor legale. Face referire la dispozițiile art. 3 alin. (4) din Codul de procedură penală, care permit doar organelor de urmărire penală administrarea de probe în cursul urmăririi penale, acestea neputând să fie completate în procedura plângerii împotriva soluției procurorului. Totodată, reține că, în cazul în care înțelege să se prevaleze de probe noi, pe care nu le deține personal pentru a obține desființarea ordonanței procurorului, partea are posibilitatea de a cere revocarea acesteia, în condițiile art. 335 alin. (2) din Codul de procedură penală. De asemenea arată că, în cazul în care judecătorul de cameră preliminară apreciază că urmărirea penală nu este completă, acesta are la îndemână soluția prevăzută de art. 341 alin. (6) lit. d) din Codul de procedură penală și, respectiv, art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, acestea fiind remediul pentru o activitate de cercetare penală insuficientă. Consideră că normele procesual penale criticate nu sunt în măsură să afecteze caracterul echitabil al procedurii, sunt suficient de clare și previzibile pentru destinatarii lor, din cuprinsul acestora rezultând cu claritate că doar părțile pot depune înscrisuri noi cu privire la admisibilitatea sau temeinicia plângerii, judecătorul de cameră preliminară neavând inițiativă sub aspect probator în această procedură. În ceea ce privește posibilitatea părților de a invoca cereri prealabile și excepții în cadrul acestei proceduri constată că posibilitatea părților de a formula astfel de cereri este supusă aprecierii judecătorului de cameră preliminară care, la rândul său, are posibilitatea de a califica astfel de cereri prealabile ca apărări de fond, pe care să le analizeze odată cu fondul plângerii formulate în condițiile art. 340 și următoarele din Codul de procedură penală. ...