Decizia CCR nr. 527/2017Punctul 5

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 80 alin. (2) din Codul penal, instanța de judecată reține că instituția art. 18^1 din Codul penal din 1969 nu este similară celei statuate în cuprinsul art. 318 din Codul de procedură penală (renunțarea la urmărirea penală), dar se aseamănă cu instituția renunțării la aplicarea pedepsei, reglementată de art. 80 alin. (1) și (2) din Codul penal, toate acestea reprezentând soluții adoptate de legiuitor în aplicarea principiului oportunității. Reține că, la baza instituțiilor menționate, se află săvârșirea unei infracțiuni de gravitate redusă și că, în raport de persoana infractorului, de conduita sa anterioară și de eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, se apreciază că aplicarea unei pedepse este inoportună. De asemenea invocă considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 23 din 20 ianuarie 2016, paragraful 31, pentru a sublinia că, deși, în opinia majorității judecătorilor Curții Constituționale și a instanței de judecată instituția reglementată de art. 318 din Codul de procedură penală este diferită de cea reglementată de art. 80 din Codul penal, în practică, diferența dintre cele două instituții este teoretică, existând multiple spețe în care organele de urmărire penală, după administrarea unui probatoriu complex, au dispus renunțarea la urmărirea penală, realizând un examen al gravității faptei, în funcție de criteriile prevăzute de art. 318 din Codul de procedură penală, o parte dintre acestea regăsindu-se și în art. 80 din Codul penal, însă fără condiționarea limitei de pedeapsă și antecedenței penale, prevăzute de acest din urmă text de lege. Arată, totodată, că legiuitorul noului Cod penal a condiționat posibilitatea instanței de judecată de a dispune renunțarea la aplicarea pedepsei de limita pedepsei cu închisoarea mai mare de 5 ani și de inexistența unei condamnări anterioare, comparativ cu puterea procurorului de a dispune renunțarea la urmărirea penală, pentru infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, fără ca textul de lege să prevadă condiția lipsei unei condamnări anterioare. Observă că legea penală oferă procurorului posibilitatea de a dispune renunțarea la urmărirea penală pentru un număr de 198 de infracțiuni, iar judecătorului, de a dispune renunțarea la aplicarea pedepsei, pentru un număr de 151 de infracțiuni, din totalul de 236 de infracțiuni reglementate de aceasta. Reține, cu titlu exemplificativ, că printre infracțiunile cu cercetarea cărora organele judiciare sunt învestite în mod obișnuit și pentru care instanțele judecătorești, oricât de neînsemnate ar fi, nu pot dispune sancțiunea prevăzută de art. 80 din Codul penal, se enumeră cele prevăzute de art. 213 din Codul penal - „Proxenetismul“, art. 229 alin. (2) din Codul penal - „Furt calificat“ și art. 295 din Codul penal - „Delapidarea“. În concluzie, făcând o comparație cu instituția renunțării la urmărirea penală, instanța, autoare a excepției, consideră că puterea de apreciere a gravității unor fapte nu poate fi extinsă doar pentru procuror la limita de pedeapsă de cel mult 7 ani de închisoare. Cu alte cuvinte, solicită ca judecătorul să aibă posibilitatea de a realiza un examen de individualizare a pedepsei, pentru a dispune renunțarea la aplicarea acesteia, în condiții similare dispunerii de către procuror a renunțării la urmărirea penală, așadar cu o limită de pedeapsă de cel mult 7 ani închisoare și necondiționat de existența antecedentelor penale. Prin urmare, instanța consideră că opțiunea legiuitorului de a da în puterea magistratului procuror posibilitatea individualizării sancțiunilor penale pentru fapte pedepsite cu închisoarea de cel mult 7 ani și independent de existența unor antecedente penale trebuie acordată și magistratului judecător, în caz contrar, textul de lege criticat fiind neconstituțional. ...