Decizia CCR nr. 435/2017Punctul 10

10. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că prevederile art. 23 alin. (12) din Constituție obligă Parlamentul la reglementarea numai prin lege, conform dispozițiilor art. 73 alin. (3) lit. h) din Legea fundamentală, a infracțiunilor, cu respectarea exigențelor normei constituționale de la art. 1 alin. (5) care prevede standardul calității legii. În acest context, se face trimitere la jurisprudența Curții Constituționale, respectiv la Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, Decizia nr. 79 din 27 ianuarie 2011, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, Decizia nr. 494 din 10 mai 2012, Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, Decizia nr. 196 din 4 aprilie 2013 și Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015. Este invocată, de asemenea, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv hotărârile din 25 noiembrie 1996, 4 mai 2000, 9 noiembrie 2006, 25 ianuarie 2007, 24 mai 2007, 20 ianuarie 2009 și 10 aprilie 2012 pronunțate în cauzele Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Rotaru împotriva României, paragraful 52, Leempoel S. A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59, Sissanis împotriva României, paragraful 66, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 36, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 și 91, și Sud Fondi Srl și alții împotriva Italiei, paragrafele 107 și 108, prin care instanța europeană a statuat cu privire la cerințele de claritate, precizie și previzibilitate ale legii, în general, și ale legii penale, în special. Prin raportare la considerentele anterior menționate, se susține că sintagmele „acte contabile“, „alte documente legale“ și „alte mijloace de stocare a datelor“, din cuprinsul textelor criticate, nu sunt definite în legislația în vigoare, motiv pentru care prevederile art. 9 alin. (1) lit. b) -d) din Legea nr. 241/2005 nu îndeplinesc cerințele de claritate, precizie și previzibilitate ale legii, cu încălcarea prevederilor constituționale și convenționale invocate. Se arată că, pentru acest motiv, elementul material al laturii obiective a infracțiunii de evaziune fiscală nu poate fi determinat cu exactitate, destinatarii legii penale neputând să își adapteze conduita conform cerințelor normei de incriminare criticate. Se mai susține că sintagma „alte documente legale“ a permis o interpretare exagerată, prin includerea în sfera sa a unor documente legale care nu sunt prevăzute la art. 143 din Codul fiscal, cum sunt scrisorile de trăsură, ca documente de transport, și nu de livrare. Se susține că prevederile Codului fiscal arată exact care sunt documentele ce trebuie întocmite pentru evidențierea și plata T.V.A., respectiv registrele jurnal de vânzări și de cumpărări, decontul de T.V.A., declarația 394 pentru evidențierea obligațiilor de plată, dar că în niciun caz nu sunt prevăzute în această categorie scrisorile de trăsură, avizele de expediere și facturile, chiar dacă acestea din urmă stau la baza întocmirii registrelor de vânzări și cumpărări, a decontului și a declarației 394. Se arată, de asemenea, că textul criticat încalcă principiul legalității incriminării, prin faptul că acesta se impune a fi coroborat cu prevederi legale din cuprinsul unor acte normative infralegale. Se menționează că, într-adevăr, dispozițiile Codului fiscal fac trimitere la ordine ale ministrului economiei, iar prin art. 10 din Ordinul ministrului economiei și finanțelor nr. 2.421/2007 se precizează documentele necesare scutirii de plata T.V.A. în cazul livrărilor intracomunitare, dar că acest ordin nu are caracter de lege. În fine, se susține că un alt motiv pentru care textele criticate contravin prevederilor constituționale și convenționale invocate este acela că, din coroborarea dispozițiilor legale și infralegale din domeniul fiscal, nu se poate deduce cu exactitate care sunt persoanele ce pot fi subiecți activi ai infracțiunilor de evaziune fiscală reglementate prin textele criticate. ...