Decizia CCR nr. 411/2017Punctul 50

50. Astfel, în privința subiectelor de drept vizate de alin. (3) și (4) ale art. unic din legea examinată, care au obligația de natură constituțională ca, în cadrul raporturilor dintre Parlament și Guvern și al exercitării funcției de control parlamentar a comisiei de anchetă, să furnizeze informațiile solicitate de aceasta, și care refuză nemotivat să respecte această obligație, comisia de anchetă poate propune sesizarea conducătorului autorității sau instituției unde desfășoară activitatea persoana citată, în vederea aplicării în mod corespunzător a prevederilor regulamentelor de organizare și funcționare a instituției respective sau poate propune sesizarea organelor de urmărire penală pentru infracțiunea prevăzută de art. 267 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal. Curtea constată că nici această prevedere nu este de natură a încălca principiul constituțional al separației și echilibrului puterilor în stat, așa cum apreciază autorii sesizării, deoarece comisia de anchetă nu are decât posibilitatea, facultatea sau prerogativa sesizării persoanelor sau organelor care, prin natura funcțiilor sau atribuțiilor lor, au competența legală de a examina respectiva sesizare și de a aplica, dacă consideră justificat, prin propriile acte de autoritate, sancțiunile prevăzute de legislația incidentă. În ce privește terminologia utilizată de dispozițiile alin. (3 și (4) ale art. unic din legea examinată, referitoare la „citarea“ subiectelor de drept vizate de ipotezele acestor norme, Curtea reține că acest termen, deși este împrumutat din sfera dreptului procesual (civil sau penal), nu este folosit în sensul său specific, de citație, cu toate elementele pe care o citație emisă de o instanță judecătorească sau un organ de urmărire penală le conține, ci se raportează mai degrabă la sensul său larg, obișnuit, acela de a chema o persoană spre a oferi anumite informații deținute, legate de o anumită chestiune. ...