Decizia CCR nr. 247/2017Punctul 26

26. Prin aceste decizii, Curtea, în esență, a statuat că dispozițiile art. 700 alin. 1 din Codul civil au ca obiect dreptul subiectiv de opțiune succesorală, iar nu însuși dreptul la moștenire, care este garantat prin art. 46 din Constituție. În reglementarea dată de Codul civil, moștenirea se transmite de drept asupra succesorilor din momentul morții celui care lasă moștenirea, fără a fi necesară vreo manifestare de voință din partea succesibilului și chiar fără știrea lui, astfel că patrimoniul succesoral nu rămâne niciun moment fără titular. Dar, întrucât este de principiu că nimeni nu poate fi obligat să accepte o moștenire ce i se cuvine, transmiterea patrimoniului succesoral, deși operează de la decesul celui care lasă moștenirea, nu este nici definitivă și nici obligatorie. De aceea, succesibilul are un drept de opțiune succesorală, putând alege între, pe de o parte, consolidarea (confirmarea) titlului de moștenitor prin acceptarea moștenirii și, pe de altă parte, desființarea acestui titlu prin renunțare la succesiune. Acest drept de opțiune succesorală, la fel ca, de altfel, însuși dreptul la moștenire, este un drept patrimonial, supus, prin urmare, prescripției extinctive. Stabilirea duratei termenului de prescripție extinctivă constituie o materie care intră, desigur, în competența legiuitorului. Astfel, reducerea termenului de opțiune succesorală de la 30 de ani la 6 luni prin Decretul nr. 73/1954 a constituit opțiunea legiuitorului pentru a limita la o perioadă cât mai scurtă de timp incertitudinea cu privire la titularul dreptului real și pentru a se îngădui, practic, oricărui succesibil exercitarea dreptului de opțiune succesorală. Prin urmare, termenul de prescripție extinctivă de 6 luni nu este de natură să îngrădească dreptul la moștenire consfințit prin art. 46 din Constituție. Sub acest aspect, Curtea a reținut că un argument suplimentar îl constituie chiar existența dispozițiilor legale referitoare la repunerea în termen. ...